~” Palate la timpul potrivit ”

ARTUR SILVESTRI

Cred că era pe la începutul lui 1995 când, în Bucureşti, începură să apară, cu năzuinţa de a se vinde, cele dintâi palate ce pătrundeau pe piaţa imobiliară recentă. Emoţia a fost, fără nici o îndoială, covârşitoare căci, la drept vorbind, nici nu se mai pomenise că astfel de edificii impresionante nu doar prin ţinută ci şi prin „istoria lor“ să se poată cumpăra şi, deci, să „înnobileze“ în acest fel, măcar prin sugestie, pe cel pe care l-ar fi ţinut, cum se spune trivial, curelele că să plătească pentru acest gen de „imobiliar aristocratic“. Şi preţurile erau, de fapt, impunătoare. Un Palat al Mitropolitului Nifon, aflat în Cartierul Filaret, pe strada lenachiţă Văcărescu (nu Palatul „clasic“, de pe strada Academiei) ar fi putut costa cam 200.000 USD şi preţul putea scădea (şi a şi scăzut în cele din urmă, cu aproape un sfert). Un pălăţel în stil post-baroc, de pe strada Italiană (căruia i-am zis, de formă, „vila franceză“) începuse să se discute cam la vreo 400.000 USD şi cred că s-a vândut cu nu mai mult de 325.000, după mai bine de un an şi jumătate de eforturi în a afla, totuşi, pe cineva capabil să-l plătească. Fiindcă, în ultima analiză, nu „vizitatorii“ (adică acea interminabilă categorie neaşezată, ce ilustrează „lumea la privit“) ar fi fost de încurajat ci „cumpărătorul adevărat“, înzestrat cu banii trebuitori şi dispus să-i plătească pentru un „ceva“ care, la banii de atunci, însemna cel puţin patru vile „bune“ în cartiere cu notorietate. Un astfel de „cumpărător adevărat“ plătise, de altminteri, fără a se târgui, un preţ ce socotisem extravagant pentru un fel de palat de burghezie mijlocie aşezat în preajma Catedralei Sf. losif şi părea foarte mulţumit că „a dat atât de puţin „pentru o clădire ce avea, într-adevăr, un aspect absolut remarcabil. Fusese, de fapt, cea dintâi casă boierească ce întâlnisem în „viaţa mea imobiliară“, căci, în chiar toamna lui 1990, aceasta „apăruse la vânzare“ şi cum nişte apropiaţi cu reşedinţă în străinătate se gândiseră la o astfel de construcţie „deosebită“, avusesem curiozitatea s-o vizitam, privind-o atent dar deznădăjduiţi de preţul ce ni se părea halucinant de mare: 120.000 USD, în anul când, cu doar şase luni în urmă, pe strada Finlanda se vânduse o casă cu 5.000 USD iar în strada Polonă, două clădiri „lipite“, pe care am fi vrut să le cumpărăm cu ceva timp în urmă, ajunseseră la suma „fabuloasă“ de 15.000 USD (şi „ne depăşeau”). „Acum“, adică pe la sfârşitul lui 1995, pălăţelul de la Catedrala Catolică ajunsese de trei ori mai scump, vânzându-se, în cele din urmă, cu, cred că ţin bine minte, 330-340.000 USD. Mult, ori, mai bine zis, „mult pentru atunci”! Şi, cu toate acestea, „piaţa de lux“ (cum i se zicea în jargonul simplificator al agenţilor de pe Dâmboviţa), care, de fapt, era o „piaţă de imobile de prestigiu“, începuse încă din acea vreme să cunoască şi obiective neverosimile, incredibil de întinse, impunătoare şi, până la urmă, năucitor de scumpe. Era, cred, prin 1995 când am vizitat primul palat de „două milioane“ care, ştiindu-se că, pe atunci, eram singurul care se pricepe „la case mari“, mi se dăduse întâi ca să-l evaluez şi abia mai apoi să încerc să-l vând. Era ceea ce la Paris se cheamă „hotel particulier“ (deci nu chiar un castel franţuzesc dar un palat „a la roumaine”-da!) aşezat pe un deva, pe lângă strada Batistei, în vechiul „Oraş boieresc“ din veacul lui Bălcescu. La o prea repede privire, totul părea – şi era – impresionant. Închipuiţi-vă un palat întins pe două nivele unde numai sala de bal alăturată sufrageriei şi saloanelor de tutun pentru domni, salonului de cărţi de joc şi salonului de şerbet şi dulceţuri, pentru doamne (căci astfel se definesc încăperile în „luxul tradiţional“) se întindeau, la rez-de-chaussee, pe câteva sute de metrii pătraţi, aceasta spre a nu mai vorbi despre mulţimea de odăi care, adunându-se ca un arhipelag. ajutau viaţa stăpânilor casei să se desfăşoare în lărgime şi cu prea puţine preocupări pentru nimicuri. Era cu adevărat un palat din alte vremuri care, paradoxal, avea şi o uimitor de sigură „stare de conservare“, adică nu doar că „se ţinea bine“ dar nici măcar nu pierduse aproape nimic din mulţimea de ornamente diverse care numărau de la stucaturi, plinte şi baghete din lemn de preţ, încrustate şi şlefuite cu atenţie, şi până la parchet în mai multe nuanţe, cam tot ce dă „boieria“ clasică a unei case de acest nivel. Şi vânzătorii erau „siguri“ adică, fiind „o casă redobândită“, una dintre cele dintâi care, prin decizie de instanţă judecătorească, intraseră în mâna unor moştenitori, avea „acte de proprietate sincere“, unde nu se regăseau clasicele procuri date unor necunoscuţi de către persoane din America de Sud, Australia, Spania ori Canada, ce vor sufoca „dosarele de retrocedare“ de mai târziu. Căci în materie de „imobile de prestigiu“ valoarea era data în acea vreme de raritatea lor. Ori, mai bine zis, de prea puţina consistenţa a acestei categorii de „oferta comercială“. La drept vorbind, nici nu ar fi putut să fie altfel căci nu puţine dintre acestea (nu aş zice chiar „toate“) ajunseseră, pun „legislaţie de epocă“ în mâna Statului şi, prin urmare, nici nu s-ar fi putut imagina că se puteau cumpăra fiindcă nu exista „cadru legal“. Cele, prea puţine, ce se obţinuseră prin procese care, chiar şi în anii 60, au mai repus în drepturi pe „despropiietăriţi“ erau nesemnificative şi nici nu se vindeau, căci, până la o vreme, nu existau banii suficienţi pentru a le plăti, imaginaţi-vă, de altminteri, cu cât s-ar fi putut preţălui, prin 1980-1985, un pălăţel aşezat pe Şoşeaua Kiseleff, redobândit prin 1959, şi care abia prin 2000-2001, se vânduse cu aproape un milion de dolari (eroare de apreciere, evident, căci astăzi ar valora de trei ori mai mult!). Iar dacă la categoria exproprierilor am adăuga „donaţiile către Stat“ despre care astăzi se vorbeşte foarte puţin (fiindcă, daca s-ar vorbi, ar arăta că majoritatea au devenit nule de drept întrucât Statul Român a încălcat în mod sfidător clauzele iniţiale elementare) s-ar înţelege că fondul imobiliar de prestigiu era „încuiat“ într-o istorie paralelă şi nu putea participa la „comerţul liber“ şi, deci, „la piaţă“. Această realitate s-a prelungit în aspectul ei fundamental până acum, oricâte modificări şi corecţii s-ar fi produs (şi s-au produs) în anumite contexte care, la rândul lor, conţin motivaţii ce odată şi odată vor trebui examinate mai atent, din perspectiva istoriei consumate, ce nu iartă.

Abia acum, mai recent şi într-o manieră care, semănând ca două picături de apă cu altele, tot atât de neaşteptate, creează sentimentul că „teoria conspiraţiei“ nu-i o vorbă în vânt, apăru ideea că orice fel de clădiri dar mai ales cele prestigioase, se vor redobândi „în natură“, aşa cum se zice în limba pseudo-română de „stil nou“. Rumoarea de ieri, care însă azi se prefăcu într-o realitate ce s-a ratificat în goana trenului şi fără a se discuta nimic în mod deschis (de parcă aceia ce decid ar fi mai înţelepţi decât Dalai Lama, când ei nu depăşesc nivelul unui potcovar obişnuit) se produse în ideea că şcoli, spitale, primării şi, la drept vorbind, orice construcţie de aspect grandios şi de folosinţă publică, vor ajunge „în sfârşit, în mâinile proprietarilor de drept“. Formula pare judicioasă dacă, bineînţeles, nu ar avea şi de această dată înfăţişarea unei demagogii care, la noi, nici măcar nu se mai bănuieşte că ar fi neobişnuită. Căci, de fapt, ce împiedicase ieri şi alaltăieri (un „alaltăieri“ de câţiva ani doar, nu mai mult) să se „facă dreptatea istorică“ atunci şi nu acum? lată o întrebare ce trebuia pusă şi nu s-a pus. In această materie, câteva disociaţii ar merita făcute spre a se înţelege mai bine şi ceea ce probabil că „în spatele uşilor închise“ se ştie ceva mai bine. Totul începe şi se termină la noţiunile de „preţ“ şi de „valori“. Căci dacă retrocedările „mari“ s-ar fi făcut acum şase-şapte ani, când nu doar că nu erau „destui bani pe piaţă“ dar preţurile în sine arătau cu totul altfel decât azi când a se cere un milion de euro pe câte o clădire pare a fi o discuţie despre mărunţiş, s-ar fi obţinut, prin vânzare, alte sume şi, fiindcă „redobânditorii“ nu ştiu să facă plasamente şi nu riscă, s-ar fi pierdut destul. Mai mult chiar, „criza forţată“ aduce, la rândul ei, efort de a o „rezolva“, cotizaţii, împărţeli şi procente care, dacă totul ar fi apărut la lumină atunci şi nu acum, „nu s-ar mai fi dat şi nu s-ar mai fi luat“. Pe scurt, „banii de azi“ sunt incomparabil mai mulţi decât „banii de ieri“ şi, în cele din urmă, astăzi „merită“ să se primească înapoi ceea ce acum câţiva ani se traducea în nu mai mult decât o jumătate din ceea ce este acum. În fine, „depozitarul“ – „ori custodele de valori“ – care pesemne că ar fi Statul, restituie când trebuie ca „să se simtă“ ceea ce se primeşte. De aci încolo, „străinul mitic“, care cumpără tot şi scump-precum în poveştile cu caracter legendar ce buimăcesc această populaţie devenită visătoare-va apărea într-un mod messianic şi va cumpăra cam tot ce se propune şi la preţul stabilit de vânzătorul ce gândeşte numai în termen de postulat. Şi totuşi, oricât ar fi valorile de inimaginabile de către omul obişnuit, un anumit sentiment de iritare pare că persista, totuşi, fiindcă impresia ce se observă pare a fi că „încă nu este destul de mult“. Pe această temă, din păcate, nu am o veste foarte încurajatoare căci, oricât ar fi „străinul“ de excentric şi de extravagant, există o limită ce îi aduce atitudinea rezervată şi chiar prudentă căci oricine ştie valoarea banului compară şi disociază. În aceste zile, pe coperta unei reviste pariziene celebre („Proprietes en France“) ce am urmărit atent tot timpul, se află o admirabilă ofertă imobiliară „de prestigiu“. Era un castel splendid, aflat nu departe de Paris, de o ţinută impecabilă, enorm prin dimensiune, uimitor prin eleganţă, o adevărată „proprietate luxuoasă“ ce se vindea, împreună cu parcul uriaş ce îl înconjura, cu aproximativ 3 milioane de EURO.
Cam cât se cere, azi, pe cutare „casă boierească“, redobândită recent (dar unde bineînţeles că reparaţia va costa măcar jumătate din această sumă) şi aşezată undeva, în Bucureşti. În mijlocul unei curţi micuţe, privită din toate părţile de numeroşii vecini de prin cartier.