~” Maladiile sociale „

In fond , totul devine la noi o simpla si elementara schema de castigat bani si pe nimeni nu pare sa intereseze ca ,din aceasta febra a unei piete intensificate si ” liberalizate ” fara nici un motiv valid in termen lung , apar maladiile sociale oculte si formule istorice fara precedent si inca prea putin adaptabile la o traditie ce , totusi ,nu poate fi strivita oricat efort se depune in vederea stergerii ei .
La drept vorbind , „americanizarea” vietii sociale – care este doar o ipoteza istorica si nu ” sfarsitul istoriei ” – se insoteste si de un fel de sincronism bizar , unde incap destule idei bizare , cele mai multe de tot nepotrivite .Reflexul apare , bineinteles , si in imobiliar unde circula , cu o insistenta demna de o alta cauza , mai sanatoasa , cateva opinii ce merita examinate .
Una dintre acestea sustine si incurajeaza ” casa de consum „, o solutie stranie , constand in a face apologia constructiei cu ” o viata scurta ” , ridicata din ” materiale usoare ” si impodobita cu ornamentatie ce ” sclipeste si ia ochii ” dar croita in materie trecatoare si firava intr-o tara unde urarea maritala tipica este „casa de piatra”, unde inradacinarea burgheza in „casa parintilor” a facut epoca si unde in mediul rural orice familie noua isi lua -ori primea -” loc de casa „.
In raport cu traditia de la noi , unde a exista ” definit ” si constituit inseamna a avea o casa pentru generatii , aceasta ideologie a sumarului este de neconceput dar , in fond , este si lipsita de spirit practic si efect stabil . Intai de toate , apare argumentul schematic ce ne spune ca o casa nu se schimba precum camasa si, dupa cateva perioade de intrebuintare , nu se face ” carpa de sters pe jos ” . Cine gandeste altfel , confunda ” moda de croitorie ” cu ” filosofia casei ” care nu se supune modei decat in materie de stil , poate in materiale si , in orice caz , ornamentatie , unde apar ipoteze si noutati ,formuland o anumita diferentiere dedusa din context si „epoca ” . Dar acestea nu atrag dupa ele modificarea constitutiva care este consecinta unui mod de a intelege lumea pe care nu il pot preschimba cutare antreprenori sau nu stiu ce arhitect grabit ori venal .
Noi vom avea , nu doar prin continuitate de mentalitati ci prin asezare , clima si oranduire sociala ,” casa de piatra ” drept mitologie fundamentala a familiei si a omului roman si cat de ” recent ” si incoerent ar putea sa fie cate un specimen de pe aici , doctrina consumista nu se va impune prin raspandire in procent de majoritate macar in cursul vietii acestei generatii daca nu chiar niciodata (caci istoria e lunga si ” variabilele ” – prea de tot impenetrabile ) .
Insa pe langa traditie si obiective cu origina in sufletul colectiv si in asezarea geografica , apare criteriul „verificabilitatii ” , pana astazi inaplicat dar esential . Noi cunoastem prea bine ” cat” si ” cum” rezista caramida clasica , zidita ” italieneste ” in Bucurestii interbelici , stim „pana unde ” face fata glass-wandul cu lemn de stejar si cristale insa nu avem ,inca, o foaie de temperatura in materie de ” gips-carton ” ( ce se garanteaza pe doua decenii ce inca nu le-am petrecut pana azi ) . Rezulta ca nu putine din „materialele la moda” au , ca sa zicem asa , o perioada limitata -si deobicei nu foarte indelungata – de folosinta si ” de serviciu” care , totusi,oricat ar fi de scurta in absolut inca nu si-a aratat si efectele ori , mai bine spus, „reversul” . Pe scurt , ignoram in ce mediu traim si stiind ca exista in Bucuresti vile splendide unde si astazi iti este mila sa calci pe parchetul vechi de saptezeci de ani , ar trebui sa ne gandim de cateva ori inainte de a alege , astazi , fasia de parchet ” din cataloage de importator ” , subtire ca o foita de ceapa , numai fiindca despre acesta ” se vorbeste” in cercurile mondene si in civilizatia superflua ” de televizor „.
Dar atitudinea nu scandalizeaza decat prin superficialitate si violenta in a impune ” modelul unic ” caci astazi se raspandeste si se cultiva de nevoie provizoratul absolut , care se intalneste la toate nivelurile sociale ( si nu doar in clasa de angajati tineri ce duc o viata „de chirias grabit” ) dar mai ales la „burghezia tanara” care , stabilindu-se in „noile dezvoltari” nu isi da seama ca va fi condamnata sa traiasca ani de zile in conditii de santier . Climatul social devine nesanatos si , in chip paradoxal , se ingaduie cu o populatie pasiva si parca hipnotizata .
Orasele in schimbare irationala ,fara planuri de folos cetatenesc ci doar indrumate de hotarari ale marilor bonzi ai investitiilor cu skepsis devin la randul lor o expresie a provizoratului si a unei supra-aglomerari care genereaza efecte adeseori imprevizibile aici , totusi prea-bine cunoscute aiurea unde aparitia lor creeaza ingrijorare si reactie in scop de repede inlaturare . La noi , prea putin se vorbeste despre maladii ale aglomeratiei – precum „road rage ” care apare de timpuriu si afecteaza azi 15 milioane de americani fiind mult mai raspandita decat schizofrenia, de fapt o „dezordine exploziva intermitenta ” – insa discursurile stupide despre ” modernizare ” pasioneaza si lasa fara grai o lume tot mai ne-asezata si fara busola .