~CORECTARI :” Restrictia 112 ” , o aiureala

O varietate a urii fata de bogati este , cu precadere in deceniul recent, resentimentul fara de bancher ce se manifesta cu oarecare intermitenta la romanul tanar insa exista constituit si lucreaza pe tacute in felul panzelor freatice afective. Acesta ilustreaza nu doar aversiunea fata de „stapanii banilor” ci, in aceasta speta, fata de „stapanii caselor”. Caci la noi, cine are banca are casa si spre deosebire de alte locuri (unde bancherii depoziteaza „banii ramasi” ) aici bancile au notorietate mai ales in virtutea mecanismului de credit ipotecar intre altele si fiindca romanii nu fac economii caci nu pot.
Fiindca astazi cei ce pot avea o casa fara a o lua pe datorie sunt procent infim , ideea insasi de locuinta se echivaleaza cu bunavointa ” celui ce da banii” iar cand acesta ezita apare o minie fara cuvinte si intraductibila epic. Atitudinea se observa pretutindeni insa devine agresiva si capata vizibilitate cand se traduce in „opinia de presa”. Multi jurnalisti de azi , fiind tineri ,nu sunt si „proprietari” desi au obsesia casei iar astfel de frustrari conduc nu odata la un gen de socialism utopic bizar si fara efect in ordine practica.
Intelegerea insasi a principiilor sociale se afla de aceea in suferinta si aduce in fapt incheieri stupide si ridicule prin inadecvare.Intre acestea , idealul capitalistului filantropic apare adeseori. Il intalnim in formele cel mai diverese.
Cu putina vreme in urma, o tanara-mai mult ca sigur ramasa fara casa caci nu s-a putut „califica” – se incerca intr-o dizertatie in tema misterioasa a ” restrictiei 112″ despre care, daca nu se cunoaste materia, unii si-ar inchipui-o ca pe un document conspirativ si mai ermetic decat Tora desi la lectura rezulta ca nu-i decat ezitarea bancilor de a plati pentru ipoteca de cumparare de ” case nationalizate”. Descrierea fenomenului se facea , de altimiteri , cu detalii si comentariu sec , in mica gama de Toulouse -Lautrec.
Dar atitudinea este lipsita de sens si denota o neintelegere a naturii „afacerii ” insa deopotriva si a contextului.Orice ” vanzare de bani” este o afacere si prin urmare ar fi absurd sa vezi in bancher altceva decat este si sa-l imaginezi drept un datator de bani catre oricine cere si are nevoie .Atat cat i se ingaduie , el isi face loc spre a a-si inmulti banul plasat si a castiga profit rezonabil ,ceea ce ideologiceste nu se poate condamna. Atata doar ca la noi i se ingaduie mult.Intr-o tara unde libertatea nemarginita a jumulelii este aproape doctrina oficiala si unde se confunda „legea pietii ” cu „legea sociala”dezechilibrele sunt mari si se vad in fiecare moment.
Insa aici, in analize precum aceasta , lipseste si examenul precis in materie de circumstante .Orice credit ipotecar nu-i o „ipoteca pe un bun propriu” ci un imprumut pentru un viitor proprietar care va putea fi platitorul de dobanzi si restituiri, daca va fi, caci deocamdata proprietarul este bancherul si de-aceea acesta isi ia precautii ce par atat de baroce , desi inevitabile in contextul dat. Caci la noi tratamentul proprietatii ( nu doar „imobiliare”) este, dincolo de refrenele oficiale ori pornite de la gornistii ce nu stiu nimic insa au pareri de tot felul ( gen ” Sfanta Proprietate”) este o rusine . Aici, unde nici una din marcile de fabrica vandute in sistematicul jaf premeditat ce s-a denumit cu ipocrizie ” privatizare „, nu a capatat cota de valori si nu a contat nimic ; aici, oricine poate intrebuinta „marca inregistrata”( si devenita notorie prin efortul altuia ) facand furt fara fereala si ramanand totusi nepedepsit; aici, unde prin lege se ingaduie ” vanzarea bunului altuia” , te trezesti cu casa vanduta de cate un balaoaches complice cu notarul venal si cu functionarul de cadastru ” uns cu toate alifiile”. Si inca si mai multe. Insa esentialul sta altundeva. Doctrina insasi este aceea a proprietarilor paraleli , ” vechi” si „noi” ale caror ” acte ” urmeaza „a se compara” prin procese interminabile ce ilustreaza sinistrul razboi civil in materie de proprietate imobiliara ticluit de un fost ministru al justitiei caruia i se datoreaza quintesenta mecanismelor de jaf institutionalizat . Si in aceasta adevarata disolutie a proprietatii,unde nenumarate terenuri devin abstractiune cand se studiaza atent provenienta si „istoria ” proiectata pe largi panze unde nu apare nimic, si unde case boieresti de milioane de dolari ajung pe mana unor personagii aproximative ce insfaca banii dar nu fug in America de Sud ci continua invartelile fara frica de nimic , si unde totul aduce cu un regim de uimitoare realitate formala, mai poate exista larghete de mana la bancherul ce cumpara de fapt pentru debitorul lui ? Cine si-ar arunca banii pe fereastra intr-un mediu atat de straniu cum este cel ce ne defineste pe noi ?