~RETROSPECTIVE : Exista un ” scandal al redobanditorilor ” ?

Bogaţii oameni săraci

Pe la începutul anilor ‘90, apăru un fel de frison colectiv ce se impuse repede însoţit şi de spaima întoarcerii moşierilor, a boierimii şi a „burghejilor“, de bună seamă „răi“ şi rapaci.
Această lume înfăţişată cu ceva satanic se întoarse, la drept vorbind, spre „a-şi lua înapoi“ ceea ce socotea că i se sustrăsese odinioară într-un chip silit şi nedrept istoriceşte dar în realitatea înceţoşată ce definea România din jurul anului 2000 nu se observă cu acuitate şi nu aduse prea de tot vădite modificări sociale, răsturnînd catastrofic rînduieli ce se aşezau. La drept vorbind, „foştii“ – cîţi „primiră“, de fapt, ceea ce ar fi dorit, căci destui aşa-zişi „foşti“ se dovediră doar impostori şi falsificatori isteţi – aduseră averea doar o clipă în actual spre a o vinde, într-un procent uimitor de ridicat – „noilor“ impuşi în deceniul straniu, ce primiră astfel nu doar sanctuar şi „bine-cuvîntare“ ci şi un soi de legitimitate de clasă ce se reproduce istoriceşte prin descendenţă de metodă şi acumulări iar nu „de sînge“. Acest proces de transfer produs îndeobşte pe tăcute nu cuprinse toţi „vechii“ şi, bineînţeles, toţi „noii“ ci doar fracţiunea dinamică şi abilă, aptă să se descurce convenabil şi să „rezolve“ teme diverse în interval mic.

Căci, în materie de „redobândiri“, mentalităţile sunt încă suficient de diferenţiate deşi imaginea comună arată o mulţime lacomă şi nerăbdătoare, adeseori fără nici o legătură cu „moştenitul“, tocmind avocaţi venali „de la Bucureşti“ spre a le obţine „casa strămoşilor“ ce se va vinde deîndată ce se va putea, trimiţându-se banii vânzării „în America“. Totuşi, nu aceasta este atitudinea generală şi, în nu prea puţine situaţii, aflăm, în aceste speţe, personagii dezorientate, a căror conduită se explică greu sau deloc.

Spiritul aristocratic, superior şi flămând

Contrar unei impresii ce s-a întărit sub forma unui soi de axiomă, nu toţi cei ce ar fi avut ceva de redobândit au cerut „reparaţii“ şi deschiseră interminabile procese. Ba, mai mult chiar, voi zice, cu o butadă, că sunt destui cei care au cerut deşi nu aveau ce să ceară şi, în cele din urmă, au şi primit, se ştie în ce condiţiuni. Fapt este că inerţia şi nepriceperea şi un fel de reticenţă amestecată cu sentimentul inutilităţii în absolut au împiedicat câteodată personagii cu genealogie şi „drepturi“ să emită vreo pretenţie şi, în cele din urmă, totul s-a pierdut prin prescriere.
Prin 1998, o doamnă ce se trăgea dintr-o familie ieşeană cu notorietate mi-a recomandat pe nişte rude „mai de departe“, odinioară proprietari de moşie şi păduri şi chiar ai unui conac ce se descria atrăgător. O fotografie a edificiului – ce impresiona, în documentul de pe la 1930, prin ţinută, întindere şi simetrie – mi-a fost arătată ca exemplu, spre a se înţelege, în palpabil, ce valori stăteau la îndemâna acelor rubedenii. Bineînţeles că mi-am făcut, pentru uz propriu, o imagine de preţuri posibile azi şi, la drept vorbind, se putea obţine, cu un efort şi pricepere, o sumă frumuşică. Vreo treizeci de hectare de pădure pe lângă Vaslui, la minim 1.500 de dolari americani hectarul (în total, deci, vreo 45.000) şi pe deasupra micul domeniu rural, ce s-ar fi putut vinde pe atunci cu măcar 30.000 de dolari, făceau 75.000 – 80.000 în total, ceea ce poate nu impresionează pe unii, dar înseamnă, azi, vreo două miliarde şi jumătate, ceea ce nu-i de ici, de colo.

Din păcate, rubedeniile nu s-au manifestat inteligent şi lăsară totul în seama întâmplării, pretextând că nu sînt bani pentru procese şi nici energie suficientă pentru efortul „de a se bate cu autorităţile“. Inutil să spun că, în stilul caracteristic lumii româneşti post-fanariote, s-ar fi găsit destui avocaţi din fauna ce mişună în spatele uşilor închise care, cu spirit galanton, ar fi preluat „cauza“ în contra unui procent simţitor achitat „la urmă“ şi „la vânzare“, de obicei 15-30% din cât se obţine.

Iată, dar, o mică avere risipită, ce se putea pune, în cele din urmă, în mâinile celor ce aveau îndreptăţire şi care, din nepăsare, „boierie“ rău înţeleasă şi chiar un fel de scârbă pentru „afacerişti“, se treziră cu vreo 80.000 USD mai puţin. Oameni neînlesniţi, trăind cu demnitate în semi-sărăcie din pensia de profesor universitar, „rubedeniile“ ar fi putut să aibă, prin vânzarea de păduri şi conace, atât cât să le îngăduie o proprietate sau două care, prin închiriere, aduceau măcar 5-600 USD lunar, adică vreo douăzeci de milioane, de cinci ori peste pensia celebrului domn.

Alte situaţii sunt încă şi mai dramatice şi intră sub incidenţa unui gen de nenoroc istoric. O familie scăpătată ce se trăgea din nişte boieri olteni „de plai“, având – consanguin vorbind – şi legături probabile şi, deci, şi drepturi, nici nu s-a sinchisit măcar de ocazia de a i se restitui măcar o moşioară – două dacă nu chiar un conac sau o culă şi a tratat întreaga problemă cu o detaşare completamente de neînţeles. De prin ’91 încoace, de cînd s-a pus în mişcare restituirea de terenuri agricole, pe când alţii tremurau de emoţie că vor înzestra consistent zece generaţii de azi înainte prin redobândirea de imobile, cei patru-cinci moştenitori în viaţă nu gândiră nici măcar o fracţiune de secundă că ar putea să acţioneze altfel decât … stând cu mâinile în sân. Inaptitudinea de a se organiza, comunicând pragmatic şi direct, ca şi o neîncredere în ideea măcar că ar putea să fie adevărată această noţiune cu un grad oarecare de abstracţie, dacă nu chiar şi o anumită indolenţă ce caracterizează mica burghezie intelectuală, se combinară în proporţii inefabile şi aduseră un definitiv statu-quo ce însemnă pierderi totale şi, poate, nemeritate.

Oricum ar fi fost, chiar şi operaţiunea „tehnică“ ar fi prezentat complicaţii poate insurmontabile căci atât genealogia prin document (însemnând acte de familie, „certificate“ de naştere, de nuntă şi de deces, ca şi, într-un cuvânt, arborele genealogic) cât şi bibliografia de proprietăţi, însemnând arhiva de avere, nu se mai găseau în totalitate ci doar câte o terfeloagă cu marginile roase de şoareci şi timp.
Iresponsabilitatea se dovedi maximă şi, de fapt, se explică prin ideea că memoria de familie se estompase complet, ajungîndu-se până chiar la ideea de generaţie spontanee. Astfel încât, în absenţa vreunui reper de drepturi potenţiale, este cu neputinţă a se spune cât s-a pierdut. Ori, mai bine zis, ştim cu precizie: s-a pierdut tot, risipindu-se ca un nor de praf în vînt.

%d blogeri au apreciat asta: