1 Iunie 2007 -„ROMÂNIA DE VITRINĂ“ – „Comuna din Băneasa“-un model utopic ?

Evocarea ” Noului cartier al Primaverii ” in forma „orasului de miliardari Baneasa ” se face de o anumita vreme fara a produce rumori desi sistemul propagandistic intrebuintat este remarcabil . Dar ce ar trebui să fie, de fapt, acest proiect ce a pasionat şi încă pasionează ,fara sa se comenteze ,totusi, decat sporadic si documentat pripit ? Este, în ultimă analiză, un fel de „Beverly Hills“ fără coline , un oraş conceput abia acum sistematic ce conţine nu doar locuinţe ci şi magazine , birouri, şcoli, policlinici şi biserică. Numai proiectul iniţial, de la Corbeanca , al „Paradisului Verde“, mai avea această structură apriorică de „comunitate“ desi faţă de acesta, implicaţiile vor fi mai mari şi produc modificări în straturi mai numeroase decît ar apărea la o prea repede vedere.
Însăşi anvergura , ce nu se poate compara cu ideile anterioare , impresionează mai întîi, creind fara nici o indoiala efecte care,oricum, nu puteau sa fie marunte. În materie de „rezidenţial“, apar deodată cateva mii de cladiri cu maximum un etaj , foarte probabil bine dotate intr-o vreme cand „piata scumpa „se traduce in ” condominium-uri” aproximative si ” vile redobandite ” prin dosare adeseori epice . ” Noua clasa” si in parte si „marea burghezie industriala ” isi inventeaza astfel sanctuarul . Caci, în realitate, acesta este argumentul capital pentru „Beverly Hills“ de Băneasa : caracterul, foarte probabil compact, al cumpărătorilor de proprietăţi. Ideea prezintă mai multe avantaje : concepţia este unitară şi direct „comunală“ ; „reţeaua de utilităţi“ este sigură şi organizată generic şi nu, punctual, de fiecare „beneficiar“ (precum altadata, în „Şcoala Herăstrău“ şi „Iancu Nicolae“, operaţiuni adesea generatoare de coşmaruri); sistem „comunal“ de servicii; magazine „în incintă“ dar tot „în incintă“ şi blocuri de birouri (în ideea de a „lipi“ casa cu afacerea); apendice faţă de Bucureşti, cu legătură imediată; aeroport de avionete şi avioane uşoare, de uz particular ( ceea ce va deveni, pare-se, „Aeroportul Băneasa“) ; parcuri incluse în proiect ca şi iazuri, ce se vor întinde pe vreo 20 de hectare. Iată, deci, o structură de „oraş închis“, aş spune chiar o „rezervaţie“.
Cît priveşte „structura socială“, ea se poate prevedea şi, deci, este de presupus că mulţi dintre cei fixaţi astăzi în Pipera si „Iancu Nicolae“ vor migra către „Beverly Hills“ de Băneasa în virtutea unui spirit de corp ce se subînţelege. Nu-i exclus ca, odată cu întîile semne de constituire, „proiectul“ să creeze si o hemoragie de clientelă şi companiilor de antreprenori ce operau în regiuni apropiate şi care, deci, vor înregistra perturbări în dezvoltările ce estimau anterior.
Urmarile vor fi extinse si complexe , inraurind si piaţa de „supermagazine“ -prin asezarea de „centre comerciale“ concentrate -si nici „spaţiile de birouri“ nu vor rămîne, ca să zic aşa, netulburate. Indiferent daca vor fi 320.000 de metri pătraţi de birouri ,sau mai multi – ce se vor vinde sau închiria –impresia generica este de „centru de afaceri“ cu aspect de mamut care , în mod curios, apare tocmai atunci cînd această piaţă sta în Bucureşti in echilibru precar.
Pe ansamblu, concepţia este articulată dar, bineînţeles, realitatea o va putea corecta in moduri astazi inca imprevizibile caci, in fond, nici ” Parcul Jianu ” nu reproduce punct cu punct imaginea lui de planseta .

31 Mai 2007 -„ROMÂNIA DE VITRINĂ“ – Bucureşti: cartiere de vile şi „sate de miliardari“/ cum s-au format ele ?

Asa cum se banuia intr-o tara cu o concentratie sud-americana de averi , „piaţa scumpă“ nu se va prăbuşi si nici nu scade in intensitatea de crestere nesabuita de preturi , evidenţiind recent o accelerare indiscutabilă ce se manifestă cu precădere în materie „de construcţii noi“. Azi schiţate doar, satele de miliardari vor fi mîine cele mai căutate medii de viaţă curentă, iar procesul se extinde şi în afara sacrosanctei zone de nord.
De fapt, abia acum va căpăta agregare şi se va organiza o tendinţă ce şi-a căutat direcţia în „deceniul straniu“, anterior anului 2000. Întîrzierea se explică dar motivele nu-s uşor de desluşit. Totuşi , spre a se înţelege evoluţia de aci înainte, cîteva evocări merită făcute.
Cele dintîi îndemnări către creaţia de „cartiere de vile“ sînt, în Bucureşti, anterioare anului 1993. Ele au origine în mitologia Cartierului Primăverii şi năzuiesc să descopere variante , „prelungiri“ ale acestuia ori alternative ce „se aseamănă“ cu acestspaţiu social mitic. De fapt, cei dintîi miliardari români se grăbesc, ca o întîie etapă de legitimare, către cartierul select, aparţinînd anterior nomenclaturii, şi se arată dispuşi să plătească sume exorbitante spre a o substitui. Acesta este, în realitate, un paricid. Templul puterii nu este însă atît de permeabil în faţa agresiunii financiare ; sîntem prin 1991-92 şi lipsesc proprietăţile apte de a fi vîndute . Astfel încît, se descoperă alternativa, „imaginea în oglindă“, surogatul. Dacă, în 1991, a locui pe Bd. Aviatorilor era echivalent cu a participa la viaţa „protipentadei“, un an mai tîrziu, la doar cîteva sute de metri de acesta, în vechiul cătun al Şcolii Herăstrău, încep să răsară vile aspectuoase, cu înfăţişare opulentă, constituind o „prelungire“ a „cartierului interzis“.

Procesul înaintează rapid dar anarhic şi astfel apare un fel de sat luxos şi bizar, complet nesistematic şi înghesuit, o capodoperă de insalubritate urbană, care nu se mai poate repara . În locul unor gospodării de talie mică şi întinse pe parcele de dimensiuni modeste, a apărut un conglomerat de betoane unde clădirea „omoară“ terenul minuscul rămas în jurul casei; uliţe strîmte, unde maşinile de pompieri vor intra greu, ori nu vor intra deloc în cazul, Doamne fereşte, al unui incendiu şi unde agregatele de gunoieri îşi fac loc cu riscuri majore; bovindouri de vile, înzestrate cu ferestre largi de termopan, atîrnînd aproape peste stradelă, creind aliniamente dizgraţioase, răsfrînte în luciul pietrei de rîu ce acoperă pămîntul nisipos şi colbul murdar al pavajelor aproximative.
Eşecul acestui sat improvizat de VIP-uri, azi transformat tacit, dar parţial, în birouri şi locuinţe pentru „staff de transnaţionale“ este categoric. Lipseşte de aici elementul ordonator, ceea ce a orînduit corect şi echilibrat, la începutul anilor ’30, „Parcul Jianu“ ce deveni ulterior „Cartierul Primăverii“: sistematizarea. Pretutindeni în lume astfel de „arii de dezvoltare“ se croiesc întîi pe planşetă şi se gîndesc în ansamblu si abia apoi se traduc in concret fara sa se inventeze „la fata locului” dupa capriciile cate unui jupan. Abia dacă ridicarea „cvartalului Bouygues“, aşa-zisul „sat francez“ în regiunea apropiată de parc (o investiţie gîndită unitar, drept ceea ce şi este, adică un sat colonial în genul celor descrise, pentru Vietnam, de Marguerite Duras în „Stăvilar la Pacific“) a mai atenuat ceva din haosul urbanistic instalat către 1994 în „Şcoala Herăstrău“. Dar răul era deja produs şi astfel o ipoteză de dezvoltare se consumase inacceptabil.
Nu era, însă, unica. În 1993, un studiu de prognoză pentru investiţie imobiliară rezidenţială în Bucureşti definea trei regiuni cu potenţial înalt dar realizabil în procente diferite: „Şcoala Herăstrău“, cheiul de pe străzile Gîrlei şi Madrigalului şi zona ce limitează Şoseaua Petricani. O addenda atrăgea atenţia asupra Peninsulei Plumbuita. Dintre acestea, doar pe str. Gîrlei există, către 2006, oarecari mişcări de natură imobiliară şi nici acestea la nivelul previzibil. De fapt, dificultatea de a strămuta un număr relativ mare de „localnici“ şi a organiza, în acest fel, terenul, prefaţînd investiţia, este şi azi piedica aproape de netrecut , o fractiune din „simptomele locale traditionale ” care nu se incheie aici . Lipsa de experienţă în acest fel de operaţiuni şi nepriceperea în acţiunea de anvergură, tipice in activităţile imobiliare de pe la noi, completează motivele şi explică, de fapt, amînările. Dar potenţialul rămîne şi cu probabilitate va fi fructificat cîndva. De altminteri, un proiect – destul de suspect – iniţiat prin 1998 de un primar de sector în combinaţie cu un afacerist italian , ce s-ar fi tradus prin inaltarea unui cartier („Paradiso verde“, o denumire ce era ea însăşi o hoţie dezgustătoare, deposedînd de „marca industrială“ pe Cristian Ţînţăreanu) în marginile Lacului Toboc şi peste pepiniera Şoselei Petricani întăreşte aceste ipoteze.
Distrugerea de pepiniere, proiectată de chiar acel primar dar începută cu „satul francez“, se continuă în 2001)prefatand masacrul vegetatiei devenit astazi sistematic si parca” satanist”- şi se desăvîrşeste în 2002 în marginea de est a Şoselei Nordului unde – în numai cîteva luni – a început să răsară un cvartal de vile după ce , într-o noapte , o echipă „afro-americană“ anonimă , tocmită de o agenţie imobiliară îndrăzneaţă , a tăiat sute de copaci cu drujbele, facand o sinistra curatenie ce a inlesnit „retrocedarile ” si „investitiile tocmite ” anterior, organizate pana la milimetru . Zic „cvartal“, cu un termen uzitat adesea în mediul sovietic, pentru că, de fapt, întreaga zonă se va împînzi de mici ansambluri de vile, închise cu sîrmă ghimpată şi păzite de agenţi, a căror „sistematizare“ va consta într-o alee centrală mărginită de alinieri de vile fără curte ori grădină , semănînd ca picăturile de apă şi fără a defini vreo proprietate alta decît aceea comună. Sînt un fel de „Kibbutz-uri de lux“, rodul unei gîndiri sociale foarte curioase, care va reuşi să se impună in anii recenti prin număr si insistenta propagandistica deşi este o superfetatie lipsita de rost .
Aceasta era , în fond , şi eroarea parcului Băneasa, aşa-zis „Cartierul Bayindir“, gîndit să aspire,(catre sfarsitul deceniului anterior) dar în zona „Şoselei Iancu Nicolae“, fonduri considerabile de la plătitori diverşi dar cu lărgime de mînă . E , de fapt, etapa ce a succedat ororile urbanistice din „Şcoala Herăstrău“, profilîndu-se mai întîi pe la începutul lui 1994, cînd s-a observat că preţul terenului urcase acolo mult prea abrupt (către 80-100 $/mp în preajma Parcului Herăstrău, de la 25-30 $/mp cu doar doi ani înainte) iar terenurile întinse, cîmpuri agricole „cu viitor“, de după Grădina Zoologică se negociau la abia 7,5-8 $/mp. Din păcate, cu doar puţine excepţii, erorile din „Şcoala Herăstrău“ se regăsesc în totalitate în „Şoseaua Iancu Nicolae“, o fictiune urbanistica denumita generic ” Pipera ” , cu eroare de gepgrafie ce se explica numai prin neputinta de a o desemna precis. Dar, înainte de toate, in aceste alcatuiri evident este caracterul stihial. Construcţiile se ridică de prea multă vreme cum o da Dumnezeu şi sînt salvate numai de parcele mai întinse decît în „Şcoala Herăstrău“, îngăduind aici grădini frumoase, cu pergole, chioşcuri şi chiar podeţe cu rîuri artificiale.
Cînd , cu putin inainte de anul 2000 , apar „cvartalurile de companie“, arătînd efortul cîte unui antreprenor de a sistematiza întrucîtva regiunea, se mai corectează ceva dar impresia de ansamblu nu se modifică radical. Cîteva astfel de investiţii ordonează local , cazul tipic rămînînd „Bayindir“ dar tipic în erori de altă natură . Înainte de Crăciunul lui 1997 am vizitat, la invitaţia şefei de marketing , reprezentînd „partea turcă“, acest complex de vile, prezentat drept „parc rezidenţial“ şi am fost uimit de amatorismul întregii croieli. Parcă îmi dădea o senzaţie de gol istoric ideea că se risipeşte atîta bănet spre a forţa „inforţabilul“ să se manifeste după un tipar greşit. Era, ca şi acum în recentele „Kibbutz-uri“ din „Şcoala Herăstrău“, o invitaţie la viaţă în colectiv, fără definire de proprietate şi lipsită de o dimensiune, mai ridicată gradual, de intimitate, care se caută de obicei si ar trebui sa arate atitudinea ” in sensul firii „. În astfel de „cvartale“ toţi urmau „să ştie totul despre toţi“ iar caracterul de „colonie“ era în afara oricărei îndoieli. Abia ulterior s-a observat că acesta era gandit doar ca un agregat de locuinţe de tranzit, ce urmau să fie utilizate cu precădere de „management“ străin din companiile implantate aici, trimişi cu misiune economică pentru maximum doi – trei ani; dar şi aceste obiective s-au dovedit utopice şi, în cele din urmă, s-au îngheţat sine die de către promotor.
Pentru ceea ce iniţial fusese „Iancu Nicolae“ (cu „cvartale“, vile ridicate de speculatori pentru revînzare şi cîte un „domeniu“ impresionant înălţat de proprietar pentru uzul propriu) dar extins către Pipera şi Tunari, viitorul rămîne totuşi discutabil iar caracterul „necomunal “, rezultat din alăturările întîmplătoare de proprietăţi, este posibil să genereze migraţii ulterioare deşi unele servicii încep să se organizeze (grădiniţe private, un centru de frumuseţe, clubul fostului Parc Bayindir etc).

Fapt este că, odată cu 2004 , cînd se anticipa o strămutare masivă în zona terenurilor ieftine din Aleea Teişani (dar aceasta se va încetini si astazi scade in chip nediscutabil ), interesul pentru „orăşelul fără nume“ din zona „Iancu Nicolae“ a putut scădea brusc, cu evidente consecinţe nefaste şi pentru promotorii ce încă operează aici ori imaginează alte „extinderi“in regiunea unde ” a mancat lupul oaia”. Factorul de fractură, deocamdată numai o formula propagandistica, este ceea ce se chema initial „Primăverii 2“ (dar va trebui să dobîndească imediat un nume sonor) şi care este – cum s-a şi apreciat – „cel mai mare proiect edilitar din Europa de Est “. Rezultat din „civilizarea“ terenurilor de lot experimental ale Institutului Agronomic, noul cartier „de lux“ va putea modifica pînă către 2008 – 2010 întreaga piaţă imobiliară de vile şi reşedinţe private” bucurestene ” dacă se va realiza, totuşi, vreodată in datele ce se preconizeaza si circulau in pliantele cu continut narcotic raspandite pretutindeni cu o vreme in urma

30 Mai 2007 – „Efectul de vacanţă”- Ce se vinde si ce se cumpara in luna Iunie ?

Oricât ar părea de straniu, începutul verii – dar, la drept vorbind, şi întreg cursul acestui anotimp – încetineşte ritmul în imobiliar într-o manieră greu de anticipat dacă nu am cunoaşte mentalităţile ce stăpânesc în această ţară. De fapt, începe a se manifesta frisonul aşteptării zilelor fără griji, al intervalului de „dolce farmiente”, a ceea ce se cheamă „relaxare”. Un număr indefinit de personagii, dar, în orice caz, consistent şi, de la o zi la alta, în creştere, imaginează vremea paradisiacă, de timp suspendat, care traduce aici ideea însăşi de „concediu”. Mitul lui , manifestat în aceste forme aproape maladive , pare a fi destul de românesc în maniera epidemică în care se manifestă. In alte părţi, omul este mult mai chibzuit şi îşi defineşte calendarul mai clar şi cu mai multă luciditate ; aici, pentru cine îşi permite dar şi pentru cine strânge din dinţi şi economisteşte sângeros ca să meargă la mare , gândul la „zilele fără griji” apare de timpuriu şi creşte cu cât timpul trece şi momentul fast parcă nu mai vine ori vine cu mult prea încet. Acesta este, pe scurt, „efectul de vacanţă”. Încap aici nu doar atitudinea nerăbdătoare şi aşteptarea febricitantă ci şi, când „vacanţa” începe, un fel de iresponsabilitate fericită ce se traduce prin cheltuială fără rost, acceleraţie de spirit risipitor, întrerupere de obiceiuri curente. Aproape toţi cei ce încearcă acest simptom sezonier doresc să se prezinte „altfel decât sunt” şi este în afară de orice îndoială că trăiesc cu intensitate fantasma proprie de personalitate.

Bineînţeles că, în aceste condiţiuni, piaţa imobiliară începe să capete trăsăturile unei „glaciaţiuni” ce se produce în plină vară. Din această perspectivă, câteva disociaţii ar merita făcute căci dacă nu avem o privire fără iluzii putem irosi uneori şi timp dar şi bani într-o manieră care strică socotelile bune. În materie de Litoral, nu mai există nici un fel de nădejde că s-ar mai putea cumpăra „ceva” altfel decât la un preţ neverosimil, de fapt „punitiv”. Acesta, dacă ajunge a se plăti, pedepseşte lipsa de prevedere a celui care, simţind că avea nevoie de un hotel, de o casă de vacanţă sau de un magazin, ar fi trebuit să cumpere iarna iar dacă nu se trezise atunci, măcar pe la începutul primăverii, când încă există „o piaţă realistă”. De fapt, aici se întăreşte zicala ce ne spune că „gospodarul îşi face vara sanie şi iarna car” iar plasamentul în imobiliar nu se poate imagina în maniera irezonabilă ce s-ar putea concretiza vara. Cine cumpără acum, cumpără extravagant şi nu apreciază banul ce va plăti, dacă nu cumva „banul acela nu l-a costat prea mult”. Dar cine are cu adevărat o afacere şi nu trăieşte din „aranjament”, „zeciuială” şi „părţi de contract” ştie că acum poate cel mult să prospecteze şi să urmărească prudent „cum merge piaţa” unde se gândeşte că va plasa bani etc. Dar nu mai mult.
Abia către toamnă, când furia estivală se linişteşte şi toţi cei ce trăiesc din industria verii încep să-şi facă socotelile şi închid porţile „afacerii” lor mai mari ori mai mărunte, s-ar putea începe o negociere ce se poate dezvolta pozitiv.

De fapt, aceiaşi conduită se impune şi pentru cel care nu se gândeşte la investiţii ci doar la folos propriu şi proprietate pentru uz „civil”. Fiindcă nimic realist nu se poate închega acum, tot ce se poate închipui mai cu socotinţă este să se îmbine, după regula clasică latină, „utilul cu plăcutul”. Bineînţeles că o privire-două, uneori chiar şi a treia, mai detaliată, la câte o propunere de vânzare ce se află în indiferent ce domeniu, este posibilă şi chiar se recomanda dar trebuie să avem certitudinea că aceasta este doar prospecţie şi că, dacă se revine către toamna preţul va fi probabil „mai omenesc”. Vara, de fapt, toata suflarea exploatează, în cele mai diversificate forme, tot ce se poate exploata în materie de vacanţă : cine are, nu vinde, iar cine vinde prin hazard, vinde ca să „prindă ocazia” care, în mitologia neo-românească a imobiliarului, ar putea fi „un străin bogat ce nu ştie preţurile şi dă orice sumă căci i se va părea puţin” ori „românul bogat, Patronul”, de fapt un membru al cleptocraţiei care nu mai ştie şirul milioanelor de dolari.
lată iluzii ce se nasc frecvent în mediile unde insolaţia este o primejdie curentă. Dar ideea că astfel de situaţii sunt prezente numai pe Litoral este, în mod categoric, greşită fiindcă în aproape aceiaşi manieră se tratează sezonul plăcerilor şi la Munte şi poate că şi la Deal. Fondul este în orişice caz, identic şi diferă numai intensitatea şi unele elemente specifice, aparţinând contextului. În această materie, diferenţa capitală este între mentalitatea de staţiune, unde tot ce se petrece pe Litoral se repetă cu doar alt cadru geografic, şi psihologia de sat de vacanţă ori de comună pitorească. Bineînţeles că în acest mediu „piaţa” este mai deschisă şi deţine un grad continuu de permeabilitate care îngăduie să se poată cumpăra oricând şi doar cu atenţie la coordonatele de bază (proprietate, construibilitate – dacă se doreşte cumpărare de teren – reţele accesibile ori în funcţiune etc.) Şi totuşi, o anumită prudenţă trebuie să existe şi aici. Psihologia vânzătorului de la ţara este afectată vara de ideea că acesta este anotimpul migraţiilor sezoniere, care aduc cumpărătorul visat, având asupra lui, „in the pockett” – banii ce îi vor face viaţa un paradis. Aşadar, vara preţurile, în domeniul imobiliarului vacanţier, cresc în ideea că, dacă se vinde, se va vinde „bine”. Astfel încât atitudinea înţeleaptă ar fi să se tatoneze „ce există”, să se aprecieze dacă merită sau nu şi în cele din urmă să se revină când a trecut vremea iluziilor şi decepţia mai atenuează din pretenţiile care, în ziua de azi, par a fi de la o zi la alta mai halucinante.

29 Mai 2007 – INTREBARI SI RASPUNSURI – ” Simptomul Valea Prahovei „, adica placeri pentru „tocatorii romani de bani”

Intrebare de la jurnalista Alina Toma, ziarul ” Bursa” : Unii considera ca Valea Prahovei inca mai este un El Dorado imobiliar care va aduce profituri bune si in anii urmatori. Eu stiu ca terenuri nu mai sunt decit la preturi fabuloase si preturile la apartamentele noi care se vind in aceasta perioada sunt de asemenea foarte ridicate, egalind Capitala. Dvs. ce credeti ?

„Simptomul Valea Prahovei”(concentrare , pret ridicat , „mituri”) ilustreaza , de fapt, polarizarea sociala de la noi si falimentul „realitatilor de vitrina” ce inlocuiesc strategiile lucide si gandite pe termen lung. In loc sa se dezvolte cu un anumit echilibru cam tot ce insemneaza ” regiuni turistice cu potential” intr-o tara ce se afirma ca ar fi ( si este !) uimitor de frumoasa, totul se lasa „in voia pietii” care, ca intotdeauna , se mobilizeaza in directiile , prea putine, unde se intuieste aportul mare de bani in termen scurt. Astfel incat , ” triunghiul de aur „compus din Poiana Brasov, Predeal si Sinaia ajunge un fel de rezervatie pentru „un tip de lux romanesc” si , deci, un simulacru de Cortina d’ Ampezzo care, pentru a produce bani in mod cursiv, ar trebui sa rivalizeze cu originalul si sa-i sustraga ” consumatorii fideli”, ceea ce insa nu va fi cu putinta. Un sanctuar turistic nou se inventeaza cu cheltuieli uriase si cu campanii propagandistice pe care noi nu suntem capabili nici sa le sustinem si nici macar sa le concepem atata vreme cat nu ne cunoastem defel iar cand incercam o schita vaga emitem bizarul concept de ” fabulospirit” ce nu contine nimic.
Rezulta ca inca un timp acestea vor fi statiuni de „ tocatori romani de bani” si nimic mai mult, ramanand ca extinderile in alternativele mai ieftine(inevitabile, de fapt) sa se produca odata cu trecerea vremii si cu ” punerea la treaba” a Statului acum risipitor . Astazi , acolo unde s-ar putea cladi si dezvolta o retea cu adevarat reprezentativa de ” regiuni turistice care fac diferenta” prin traditie, originalitate si loc inedit,nu se misca nimic in lipsa drumurilor accesibile si a celor mai elementare retele pentru alimentarea cu apa si cu gaz natural , uneori lipsite si de electricitate . Dar accentul ar fi trebuit asezat in aceasta ” a doua Romanie” ce nu se gaseste aiurea ci doar aici si unde , la drept vorbind , ar putea veni sa cheltuie si sa vada insolitul „localist” calatorul lacom de ” exotic” si de ” altceva” decat la el .
Sunt unii care cred ca , indiferent de polarizarea noastra de formula sud-americana , tot se vor mai gasi romani care sa viseze -si, insistand in iluzie- sa-si cumpere case mai ieftine acolo unde inca acestea se gasesc ; insa aceasta parere nu se mai poate sustine acum. Vremea casei de vacanta populare a trecut si nu va mai reveni decat ,poate, atunci cand vom avea proiect colectiv definit, obiective clare in folos national si concept recastigat si nu ideologia detestabila de azi, care lucreaza pentru a imbogati pe bogati.
ARTUR SILVESTRI

28 Mai 2007- ANATOMIA PIETEI DE LOISIR : Regina legendară

În ultimă analiză, oricîte alternative se întrevăd şi chiar soluţii convenabile, regina legendară ramîne încă pentru destulă vreme Valea Prahovei. Contribuie la aceasta atît tradiţia nedefinită – reflectată în expresia ambiguă ce constată că „aşa am apucat“ – cît şi impresia de suprasolicitare ce se explică, de fapt, prin aşezare geografică şi, cum se spune, o bază mai largă de colectare de cereri. La drept vorbind, nici nu ar putea să fie altfel cîtă vreme înspre această regiune vin nu doar „vecinii“ din Braşov şi Ploieşti ci marele val nomad de bucureşteni al căror „munte“ apropiat se identifică, prin automatisme de conduită, la poale de Bucegi. Aceste atitudini există şi se menţin încă, dar nu vor susţine mai mult de încă un deceniu o piaţă ce şi-a atins punctul maxim de saturaţie. Deodată, „braşovenii“ îmbolnăviţi încă de mai demult de virusul Poiana – vor observa că Bran şi Moeciu, Rîşnov şi micile staţiuni de prin depresiunea de la Nord sunt tot atît de confortabile, dar, bineînţeles, mai ieftine şi mai puţin aglomerate; „ploieştenii“ – ce preţuiau cu precădere Breaza şi mai recent Cornu dar visau la Perla Coroanei, ce rămîne încă şi astăzi Sinaia – vor constata că nu doar Valea Prahovei ci şi Văleni şi Cheia dar, deopotrivă, satele „elveţiene“ precum Predealu-Sărat sunt comode şi ieftine şi se preferă.

Rămîne, deci, „bucureşteanul“ monden şi adeseori superficial, ce îşi canalizează, de regulă, eforturile acolo unde există legendă şi imagine, stabilindu-se la începutul anului 2000 în federaţia de staţiuni prahovene aşa cum se stabilise pe la începutul anilor ‘90, în Breaza astăzi semi-abandonată de grupările de aşa-zise „vipuri“. Din acest punct de vedere, Valea Prahovei ar putea fi al treilea Bucureşti, adică oglinda lui montană, după cum Snagov, cu federaţia lui de comune ajutătoare, este oglinda lacustră. Dar, deocamdată, aglomeraţia şi lumea pestriţă – cu origine diferită şi obiectiv cu precădere monden, dorind „să vadă şi să fie văzuţi“ ori măcar să trăiască în preajma „oamenilor de la televizor“ – definesc aceste aşezări de „loisir“ şi petrecere şi de cheltuit bani. Această orînduială ar avea, totuşi, durabilitate dacă „vacanţa“ în felul unui simulacru de Cortina d’Ampezzo ar deveni formula ireductibilă, ceea ce, însă, nu se va petrece. Mulţimea de oameni normali şi fără ifose, trăind pentru altfel de valori decît a le ţine isonul cîte unei starlete de televiziune şi unui fost viitor ministru, va contribui în mod hotărîtor şi natural la aşezarea în proporţii nestridente. Cheltuiala socotită, soluţia practică şi un gen de individualism de valori stabile sunt argumente ce influenţează fenomenele încă de azi dar le afectează mîine în chip simţitor. Esenţială va fi diversificarea, înţelegînd că se va cumpăra bine unde e convenabil şi nu unde dicteaza moda.

La Breaza, decadenţa de acum sapte ani s-a încheie curînd şi către 2005 s-a băgat de seamă că preţul scăzut a fost doar „ocazie“ nerepetabilă şi plasament inteligent dacă s-a cumpărat mai degrabă „casă“ şi nu teren desi terenul se scumpeste in continuu si se va opri doar tarziu, dupa ” reasezare”.
Dimpotrivă, la Proviţa terenul ieftin de ieri era „afacerea“ si inca ramane ; Cornu, prea fără socoteală invocat din raţiuni ce nu contează în evoluţia istoriei, va rămîne cu o cotă acceptabilă – ce nu va creşte spectaculos , căci mediul se conservă, iar majorările de confort comunal sunt un fapt necontestabil . Modificări vădite la Comarnic nu se constată, iar investiţia rămîne încă multă vreme rezervată şi modestă, dacă nu apar „interese“. Acest fenomen(” concentrarile ” cu legenda) se observă deja la Azuga, unde atît investiţia controlată cît şi fieful sunt noţiunile ce se potrivesc acum iar alternativa la clasicii loisirului, ce sunt încă Sinaia şi Predeal, se constituie şi se va dezvolta in cote relative. Alternative naturale rămîn, aşa cum au şi fost, de altminteri, Buşteni şi Poiana Ţapului unde „casa mică“ este azi obiectivul ce se recomandă şi abia mîine „vileta“ negustorească – redobîndită ori conservată prea puţin atrăgător. Preţul inca accesibil explică succesul iar mulţimea de terenuri ce se pot oferi fără a întîlni prea de tot repede cumparatorul în febră asigură un viitor stabil de „convenabilitate“.
Rămîn la urmă sanctuarele: întîi Sinaia, Staţiunea regală şi de „clientelă“ şi camarilă, ce şi-a păstrat încă şi azi (şi îl dezvoltă) aerul de „belle-époque“ şi de plăceri cheltuitoare, stimulate de un spirit secret al locului ce produce irealitate şi un drog al risipei şi unde numai cazinourile şi restaurantele de lux – ce se vor face, de bună seamă – lipsesc acum la proportiile ce ar trebui . Apoi, Predeal – oraş de mare burghezie industrială şi de militari cu grad înalt, definit printr-un gen de austeritate pragmatică şi lux gospodăresc şi unde evoluţia va fi intensivă iar „ocazie“ se traduce în proprietatea tradiţională ce se vinde de către cei ce o redobîndesc.Faţă de Sinaia petrecăreaţă, Predeal rămîne oraşul unui loisir sobru, de tip familial, evident că al „marilor familii“.
În vastul sanctuar de plăceri locale si risipă balkanică, definit, la extreme, de Bran si Vălenii de Munte iar la mijlocul „clasic“ de un şir încă sporadic ce porneşte de la Poiana Braşov şi se încheie la Breaza, acestea rămîn încă, vreme de cel puţin un deceniu, imaginarul arc de boltă ce defineşte întregul eşafodaj. Poimîine, poate, accentul se strămută aiurea; dar este un viitor prea îndepărtat, aproape astral.

În sfîrşit, spre a rezuma, voi spune că, în materie de „vacanţier“ şi plezirism două modificări substanţiale se întrevăd. Abia acum se încep investiţii imobiliare cu obiectiv turistic şi se sistematizează acest gen de programe. Hotelerie, pensiuni şi moteluri dacă există sau pot deveni – se privesc cu atenţie ca şi terenurile bine aşezate ce pot uşura construcţia ce se face „de la iarbă“. Cei ce fac plasamente în turism vizionează, deci, cu penetraţie mai mare ocaziile şi încep să cîntărească propunerile cu seriozitate. Banii se vor „introduce“ curînd. Şi geografia turistică se apreciază în vederea unei valorificări mai nimerite. Acum, de fapt, se deschid ochii pentru prima dată asupra României, măcar în plan de potenţial şi se schiţează direcţii spre a se „ocupa“ o piaţă astăzi încă foarte permeabilă. Ca de obicei, aci interesează aglomeraţiile constituite (staţiuni, „zone de loisir“, regiuni tradiţionale de turism) ce se pot cumpăra ori exploata prin control, ori regiunile fără stăpîn, încă virgine însă destinate unei exploataţii complete. Evident, se preferă ariile desţelenite, cu vad format dar preţul, de obicei ridicat, inhibă şi se studiază alternative. De aceea, toate coastele de Litoral golaşe şI izolate, pe unde nu vezi ţipenie de om, Delta şi luncile Dunării, înşiruirile montane ca de „Mică Helveţie“ din Ceahlău, peisajele „franceze“ din Apuseni şi „italiene“ din Argeş primesc o preţuire ce pînă ieri nu se imagina. Este întîiul pas ce se face într-o modificare a geografiei pure din teritoriu în geografie a banului, ce se continuă şi se intensifică pe intervale nu mici. Abia către 2008 acest proces se accelerează şi, peste încă vreo cîţiva ani, poate încetineşte dar nu se curmă.

Modificările sînt vizibile şi în reacţia individuală, cu precădere la omul ce trăieşte pe picioarele lui. Aci mentalitatea dobîndită recent va dicta. Reîntoarcerea la valorile tradiţionale şi la natură – de fapt o filosofie a vieţii cu o uimitoare consecvenţă de fond – se constituie ca o direcţie intuitivă dar colectivă şi creează consecinţe vădite şI valori.
„Casa ieftină“,cabana, poate, uneori, chiar şi o casă gospodărească bine clădită interesează fiindcă scopul nu-i „imaginea de înlesnire“ ci confortul sufletesc obţinut cu ban mediu. Aceste dezvoltări se prevăd în regim de stabilitate şi nu sînt semne că în următorul deceniu ar putea deveni firave, ba chiar dimpotrivă căci vremea extravagantă s-a dus, deja, ca o febră puerperală ce s-a lecuit.

26 Mai 2007- ANATOMIA PIETEI DE LOISIR : Investiţia „micilor proprietari“

În materie de imobiliar „vacanţier“ sau plezirist, sînt încă prea puţin comentate „investiţiile“ deşi acestea sînt suficient de active şi au, fără de îndoială, o piaţă a lor. Vacanţa preferată nu se produce deocamdată „în casa ta“, deşi modificări de mentalitate au început să se producă şi astfel de opţiuni, cu probabilitate, în cîţiva ani vor deţine ponderea. Încă se preferă dacă nu strictamente „hotelul“, atunci pensiunea şi casa de agroturism, cu tot ce presupun ele drept activităţi curente inevitabile dar, cu toate acestea, încă timid şi numai din curiozitate.

Cîteva estimări în această direcţie sînt recomandabile mai ales că această piaţă de investiţii va rămîne continuă, diminuîndu-sepoate (sau nu!) numai în procente. Astfel, ” piaţa de pensiuni ” – ce constituie o variantă a pieţii de hoteluri, avînd accentul mediului familial – este încă neconstituită iar activitatea – dezorganizată şi încă întîmplătoare. Comparativ cu situaţia din alte regiuni – chiar şi Cehia, Ungaria, Slovenia sau Polonia, pentru a nu menţiona „industria pensiunii“ – gen de turism familial din ţările ce cîştigă zeci de miliarde de dolari din turism – aici „afacerea“ este, astăzi, redusă faţă de potenţial şi nu manifestă tendinţe de creştere rapidă. Explicaţia s-ar putea formula dar nu ajută o mobilizare în direcţia pozitivă: încap aici lipsa de tradiţie, cheltuielile mari de întreţinere ce generează preţuri nu convenabile şi chiar un anumit deficit de legislaţie încurajatoare ce creează o atitudine rezervată.
În orice caz, piaţa pensiunilor nu se manifestă spectaculos deşi există.
Oferta rămîne încă firavă şi, rareori, mediocră în anumite zone cu oarecare tradiţie (cu precădere, în regiunile de munte ori tradiţional turistice); de regulă, decizia de vînzare nu se ia dacă afacerea „merge“ iar fondul imobiliar „de pensiuni“ nu este nici extins şi nici nu are suficienta notorietate . Mai bine reprezentată este categoria imobilelor ce pot deveni prin reconversie pensiuni dar, în această materie, vînzătorii nu au suficientă imaginaţie spre a le propune în mod corespunzător. Solicitările sînt pe măsura ambiguităţii, existînd, cu certitudine, atît capitalul suficient cît şi investitorii cu disponibilitate dar lipseşte conştiinţa acestui gen de afacere. Abia recent se manifestă un interes oarecare ce provine din medii diverse, putîndu-se prognoza chiar o modă de afacere într-un viitor mediu. Obiectivele nu sînt, însă, „tradiţionale“, ceea ce înseamnă că imobilele cu destinaţie de pensiuni sînt date la o parte la comparaţia cu domeniile rurale şi cu conacele bine (sau mulţumitor) conservate, arătând că nu pensiunea populară va fi scopul ci pensiunea de lux, opţiune stranie.

De fapt, totul începe şi se termină la „tarife“, adică la preţuri, cîtă vreme plătitorii urmează a fi mai degrabă „oameni cu bani“ ori „străinii“. În materie de turism – şi „pensiunile“ aci se încadrează, indiscutabil – mitologia „străinului“ este fundamentală căci acesta vine „cu banii“, plăteşte cît se cere şi nu „comentează“. Dar, din nefericire, totul rămîne o simplă iluzie. „Străinul“ cere servicii corespunzătoare plăţii şi, dacă vine, se va simţi atras de exotic şi, deci, de o „diferenţă“ faţă de ceea ce cunoaşte şi îl plictiseşte prin rutinier si obisnuinta . „Senzaţiile tari“ se includ dar fiindcă aci el nu are la „îndemînă“ vînătoarea africană gen „safari“ şi nici experienţele extreme de la Polul Nord, rezultă că abia doar extravagantul etnografic va putea fi valorificat bine şi cuprinzător. În această direcţie, materialul există şi dacă vor aparea programe sistematice şi ingenioase, traduse inclusiv într-un gen de „reîntoarcere la natură“, se vor putea constitui soluţii înzestrate cu eficacitate care insa nu se intrevad organizate acum . De altminteri, si aci se greşeşte de obicei şi se accentuează „sincronizarea“ cu modul de viaţă occidental dorindu-se a se oferi o ambianţă de Monte Carlo la Detunata de Apuseni, cînd, în realitate, tocmai ineditul atrage, „sălbaticia“, „noutatea“ în toate formele ei.
Ipotezele ingenioase pot sa continue , de buna seama, si trebuie cunoscute spre a se vedea ce se potriveste aici si ce este inutil.
În 1980 şi mai încoace, în Anglia şi Franţa, au apărut companii cu proiecte foarte abile ce au cîştigat sume adesea exorbitante din organizarea unor „sate turistice pentru pensionari“. Cu bani categoric mai puţini, rezidenţii – trăind „bine“, „ecologic“ şi destul de ieftin – au completat simţitor veniturile locale, asigurînd nu doar o altfel de „dinamică“ rurală ci şi pieţe diverse pentru aborigeni. Astăzi suprasaturată în Europa occidentală, această idee rămîne validă pentru la noi desi „alternativa bulgara” pare a se prefera deocamdata. Şi dacă va exista nu doar imaginaţie ci şi „legislaţie“, piaţa de pensiuni se va dezvolta cît şi cum i se potriveşte. Mîine este, poate, posibil ca „pensiunile“ să acopere, procentual, măcar o parte din solicitările occidentalilor la vîrsta înţelepciunii, atraşi de natură, exotic şi, bineînţeles, de preţuri, dacă ele nu sînt absurde şi arată ,in mod gresit dar tipic , nădejdea de a se cumpăra o maşină prin vînzarea unei fripturi.

25 Mai 2007- ANATOMIA „PIETEI DE LOISIR” : Opţiunea enigmatică

Fapt este că „alegerea“ aparent iraţională râmîne adesea hotărîtoare dar, de bună seamă, spre a se produce cu un declic misterios aceasta trebuie ajutată. Sînt de trebuinţă, deci, mişcările rapide, o viaţă socială dinamică şi colectări de energii diverse şi numeroase dacă nu chiar încurajări ce provin de la oficialităţi şi reclamă nu întîmplare ci strategie.

Pe la începutul anilor ’50 din secolul ce abia a trecut, Saint Tropez era un sat de pescari cunoscut poate doar vecinilor din cătunele „de peste şapte dealuri“ ; însă de îndată ce, vreme de jumătate de an, acolo s-au făcut spectaculoase filmări cu Brigitte Bardot înconjurată de echipe consistente ca număr şi pretenţioase ca obiceiuri, moda s-a instalat şi a rămas o atracţie enigmatică despre care nimeni nu se întreabă astăzi de unde provine.

Acum vreo 80 de ani, Port Grimaud, astăzi un oraş de miliardari din toată lumea ce îşi evidenţiază darea de mînă cu proprietăţi pe Riviera franceză ce depăşesc adeseori 15 milioane de dolari, nici măcar nu exista ca localitate şi abia obiceiurile „rele“ ale soldaţilor americani însănătoşiţi în spitale la Mediterana şi băile lor de soare, în vremea primului război mondial, l-au făcut să existe şi să se dezvolte în modul straniu ce se constată azi.
Rămîn, deci, ca argumente şi explicaţii, ocazia şi, deodată cu ea, şansa, moda şi, în fine, contagiunea care, toate la un loc, fac din teritorii fără istorie ori de-a dreptul pustii şi fără prezenţa omului, sanctuare ce exercită magie.

Cu toate acestea, ideea că oamenii se aşează completamente gregar în regiuni nedesţelenite şi se asociază venind unii după alţii ca oile, fără să gîndească, nu este întrutotul justificată . În absenţa unor date naturale ce răspund, pe căi secrete, unor deziderate colective, este evident că aceste dezvoltări nu s-ar produce. Rămîne de văzut ce şi de ce stimulează imaginaţia.

Întîi de toate,exista un anumit gen de primitivism care atrage căci se interpretează ca o reîntoarcere la natură. Mulţi din orăşenii înrăiţi, ce nu mai pot trăi fără apă curentă, electricitate la discreţie şi încălzire prin conducta de gaz, tînjesc după senzaţiile primare ce exprimă o viaţă naturală lipsită temporar de „binefacerile civilizaţiei“. O noapte petrecuta la lampă cu opaiţ încheiată cu dimineţi de aer pur, traduse prin mersul desculţ în iarba plină de broboane de rouă şi cu spălatul ceremonial în apa vijelioasă a pîrîului de munte – iată senzaţii aventuroase şi atrăgătoare ce exercită fascinaţie şi se caută, cultivîndu-se dacă, bineînţeles, rămîn intermitente. Dar omul natural se întrevede – cu ecoul lui arhaic – în toate aceste atitudini. Stratul ireductibil, şi cel mai vechi, ce compune personalitatea umană şi care deţine un grad înalt de universalitate, fiind evident şi la bogat şi la sărac, răzbate ca un sunet pătrunzător dar arareori perceptibil prin manifestări anarhice ale vieţii cotidiene. Memoria bordeiului neolitic se întrevede, în chip hotărîtor, aici.

Dincolo de metaforă şi, bineînţeles, de alegerea mitologică există însă, de obicei, şi explicaţia ce decurge din realităţi. Misterul nu este, deci, atît de adînc.Omul alege, ca să exemplific, „Corbeanca“ şi nu „Pasărea“ sau „Cernica“ fiindcă dezvoltările Bucureştilor către Nord sînt îndemnări colective ce se observă încă de acum trei sferturi de secol (iar origina sta in epoca lui Constantin Brancoveanu) şi nu au încetat nici o secundă chiar şi cînd au devenit ceva mai încete . În alte regiuni, de pildă, pitorescul sălbatic atrage dar numai însoţit fiind de nota „nepopulară“, de locurile frumoase dar ascunse (cazul Lepşa). Sunt situaţii ce exprimă opţiuni pur şi simplu financiare (terenuri foarte ieftine, cu „preţ bun“, comparativ cu regiuni asemănătoare dar scumpe, căci au „cotă“ şi sînt deja „suprasaturate“), aceasta fiind soluţia de alternativă ce acţionează cu precădere pe Litoral şi în zonele sacre de la Sinaia, Predeal şi Poiana Braşov. Aici se cumpără „în vecini“, unde, peste deal sau peste rîu, banii ceruţi sînt simţitor mai puţini.

Bineînţeles, că se pot face încă multe disociaţii în materie de dezvoltări imobiliare şi chiar de investiţii, utile, de altminteri, ca să se poată cîntări unde să se plaseze banii;ele se adauga pas cu pas in imaginea desfasurata a Romaniei posibile

24 Mai 2007- ANATOMIA PIETEI DE LOISIR : Dezvoltarea prin hărţi secrete ?

Bineînţeles că, din curiozitate ori spirit speculativ, mulţi trepidează de nerăbdare să afle cum vor arăta mîine regiunile unde locuiesc în vacanţă şi unde au afaceri sau interes ; dar, în această direcţie, nu pot exista răspunsuri ferme. Prognoza nu este, la drept vorbind, vrăjitorie şi cine se străduieşte să smulgă viitorului un contur mai limpede din înfăţişarea lui de ceaţă groasă riscă doar şi presupune, cu calcule ce dau uneori soluţii credibile , punînd în combinaţie şi destul fler.

De obicei, contează potenţialul dacă nu chiar o dezvoltare începută dar întreruptă ori suspendată şi , spre a se înţelege mai bine, voi explica . Dacă prin 1990 despre Canalul Dunăre – Bucureşti opinia curentă era negativă şi , evident, „doctrinară“ spre a nu zice de-a dreptul stupidă , a devenit evident, un deceniu mai tîrziu, că acesta deţine „potenţial“ şi un viitor ce va fi manifestat, chiar dacă nu ştim astăzi data de „reabilitare“. Dar apare acum noţiunea de regiune „vacanţieră“ şi nu doar aceea iniţială de cale de transport ieftin şi nepretenţios, ceea ce modifică, deodată, croiala şi o îmbunătăţeşte. Cu certitudine, deci, cîndva – de nu chiar mai repede decît 2010 – marginile acestui drum lichid se vor putea popula, mai întîi cu timiditate, iar mai apoi cu decizie, adaugand „căsuţe“ şi poate chiar proprietăţi mărginaşe, în realitate „case de vacanţă“ ce fructifică mediul înconjurător. În Belgia şi Alsacia, ca să nu spun Olanda, canalul navigabil este „autostrada“ ce înaintează tangenţial cu tot felul de cătune înrădăcinate ori „vacanţiere“ şi, deci, nu-s motive spre a nu închipui şi la noi asemenea desfăşurări ce aparţin evoluţiei naturale şi nu modei perisabile.

Dezvoltările valorifică adesea şi contextul îngăduitor ori favorabil, ce constituie cîteodată ocazia bună. Pînă pe la 1990, Scroviştea – un sătuc în pădure, „aruncat“ la nord de Periş, nu se întindea „civil“ dar odată dezlegîndu-se putinţa de a se cumpăra teren şi de a construi , şi-a modificat, în doar cîţiva ani, şi compoziţia şi „cota“. Chiar dacă „sindromul Peleş“ – desemnînd adunarea boierimii slugarnice cu case proprii pe lîngă palatul lui Vodă cît să fie văzuţi ori chemaţi de stăpîn – nu se manifestă aici – căci, în realitate, Scroviştea rămîne o regiune în sine frumoasă şi împînzită de proprietăţile unor personagii ce nu au trebuinţă de prea mari bună-voiri de la stăpînire – „contextul“ a lucrat şi efectele devin vizibile.

Aceasta este, bineînţeles, ocazia istorică, un context determinat de timp şi de vremuri şi nu doar consecinţa geografică a unei aşezări încurajatoare . Dar capital rămîne, pare-se, hazardul, ceea ce „explică“ (e un fel de a zice…) de ce „aici“ se produc dezvoltări şi „dincoace“ nu şi nici nu se profilează. De regulă , hazardul este ajutat printr-o atitudine excentrică a cuiva, şi aceasta aduce urmări dacă iniţiatorul este „cineva“ ori stăruie în excentricitate şi o popularizează. Pînă prin 1991, Corbeanca era o biată comună sărăcăcioasă ce mărginea o şosea colaterală iar Buriaş – un sătuc uitat de lume, fără drum către civilizaţie şi pe unde sătenii ajungeau cu greu iarna, ameninţaţi de lupi, cînd se întorceau seara de la „serviciul“ din Bucureşti. Cînd, prin 1990, Cristian Ţînţăreanu – ce nu era nici miliardarul de azi şi nici personagiul popular şi răzbătător ce se recunoaşte dintr-o mie – s-a stabilit aici, gestul excentric a desţelenit reticenţele şi a spart gheaţa groasă de prejudecăţi. Ceea ce urmează este, în principal, efectul unei mode ce s-a creat repede şi s-a instalat pare-se definitiv. Dar ce avea, de fapt, Corbeanca faţă de – să zicem – regiunea de pe lîngă Pădurea Pustnicul şi mănăstirile Pasărea şi Cernica, unde mişcările de piaţă imobiliară sînt şi azi nesemnificative ? Răspuns cu neputinţă, parcă, de formulat.

23 Mai 2007 – ANATOMIA PIEŢEI DE „LOISIR“ – O revoluţie de mentalitate

Contrar unor impresii superficiale ce doar multiplică o realitate perisabilă, deceniul 2000-2010 va fi diferit de precedentul în materie de „case de vacanţă“. Prea puţin din ceea ce definise debutul exploziv anterior se menţine şi se dezvoltă; de altfel, ar fi fost cu neputinţă ca desfăşurări cu unicitate să se repete întocmai căci şi vremurile se modifică. Foamea de loisir şi capacitatea de a risipi caracterizează, îndeobşte, vremurile amestecate şi cu achiziţie nemeritată ce nu traduce nici munca sistematică şi nici inteligenţa activă ci doar oportunitatea, „pontul“ şi zeciuiala. Epoca de glorie a oligocraţiei ce populase Breaza, întărea Snagovul şi îi consolida faima , creînd, ceva mai tîrziu, cătune de lux precum Lepşa şi Rînca, nu se repetă ci îşi încheie ciclul:cine s-a asezat ramane asezat. In fond, cei ce aveau nevoie de sanctuare şi le creează şi vor primi în vecinătăţi doar puţini acoliţi, ce completează, prin selecţie îngrijită, conţinutul protipentadei.
Astfel încît nu luxul caselor de vacanţă se conservă ca fenomen preponderent căci, de fapt, cine avea de construit a construit deja şi nu recidivează decît pe arii noi. Ieri proprietari recenţi de vile cu caracter plezirist, cîştigătorii devin mîine investitori organizaţi în hotelerie, moteluri, sate de vacanţă, pensiuni şi cluburi, chiar şi în staţiuni de turism. Investiţia, deci banul pus să lucreze, caracterizează, la acest nivel, anii de pînă în 2010 şi completează astfel patrimoniul imobiliar ce avea iniţial doar o destinaţie de uz propriu. „Uzul propriu“ nu se mai cultivă cu atît de mare stăruinţă. Abia cel mult o treime dintre miliardarii ce îşi mai conservă averea găseşte cu cale să se „întindă“ prin proprietăţi diversificate geografic şi se instalează cu vilă la mare după vila de la munte; de regulă, „casa de vacanţă“ de superlux capătă caracter singular. Lipsesc, deci, perspectiva şi însuşirea unui mod de viaţă confortabil, ce nu ar reclama nici măcar cheltuieli exagerate. În schimb, cine şi-a păstrat averile investeşte, cu precădere, pentru a înmulţi banul si a-l face respectabil.
Cu toate acestea, deceniul aparţine categoric „ideii de casă de vacanţă“ căci se produce o revoluţie de mentalitate şi o trezire a unui simţ pragmatic ce îşi descoperă altfel de valori şi acţionează cu decizie. „Ideea“ se popularizează.
Ceea ce, către anul 2000, însemnase abia o năzuinţă vagă, de sub-conştient colectiv ce vieţuia în semi-obscuritatea reveriei, se întăreşte şi se organizează moral. Acum aceste opţiuni provin din planuri sociale foarte amestecate şi aparţin unor categorii din ce în ce mai numeroase. Omul descoperă valori tradiţionale parcă uitate cînd nu sînt de-a dreptul necunoscute azi, dar se lasă impresionat de stabilitatea lor şi de simplitatea ireductibilă de ecuaţie ce nu se poate contesta. De fapt, încep să se disciplineze valorile vieţii în faţa valorilor banului, ajutate de un soi de renaştere a simţului practic ce traduce rezultatul muncii şi inteligenţa, nu doar norocul şi „sorocul“.

Redescoperirea „omului natural“

Cel mai de seamă fenomen, este, deci, către 2005-2006, redescoperirea vieţii naturale şi, de aici, abandonul ideii de lux inaccesibil ce preocupă straturi sociale largi. Omul, cu oricît de puţini bani disponibili, observă că o „înrădăcinare“ cît de sumară este de preferat picnicului „în marginea şoselei“ ce îi caracterizase viaţa de pînă atunci. Astfel, „casele bătrîneşti“ încep să se apreţuiască dacă – şi cînd – se moştenesc de la generaţia anterioară şi dorinţa de a se „destinde“ făcîndu-se „vacanţa în casa ta“ – chiar şi de scurtimea unui sfîrşit de săptămînă – învaţă omul să devină practic şi să nu ezite în a vărui gardul, pomii şi pereţii, a repara acoperişul şi a întări un stîlp – doi ce păreau că vor ceda poimîine. Cine nu înaintează în acest fel şi vinde va contribui la dezvoltarea unei pieţe de case ţărăneşti ce există şi azi dar nu se vede cum se cade, de fapt o piaţă de case ieftine, care pot intra deîndată în stăpînirea oricărui personagiu cu bani economisiţi, deloc mulţi. Esenţială rămîne „dezlegarea ochilor“, de fapt dorinţa de a se schimba viaţa în datele ei capitale care nu se definesc prin gradul de confort ci prin „confortul moral“.

Astfel, sute de regiuni ce sînt splendide şi lăsate de la Dumnezeu cu toate cele ce sînt de trebuinţă se vor repopula odată cu participarea celor care se vor întoarce, periodic, pe la obîrşie ori îşi vor găsi proprietăţi „ce nu costă“ dar „merită“. De altminteri, nici nu ar fi fost o altă dezvoltare posibilă. Cînd, pe la începutul anului 2002, s-a observat că o casă bătrînească prin zona Devei costă nu mai mult de 30-40 de milioane, cam tot atît cît o casă ţărănească pe dealurile Argeşului, iar pe lîngă Vălenii de Munte o casă alimentată cu gaze trecea arareori de 140-160 de milioane, concluzia s-a evidenţiat de la sine. Despărţirea de miturile staţiunilor celebre dă putinţa unui „realism de opţiune“ ce se recomandă şi avantajează din toate punctele de vedere. La o plată rezonabilă, cîştigul generic este, evident, major: copii şi bătrîni în putere ce îşi petrec vacanţele de o lună – două în aer tare şi sănătos, în vreme ce familia activă stă la oraş „ca să facă bani“ şi îi întîlneşte la un sfîrşit de săptămînă în „proprietatea de la ţară“; adulţi ce ies din inerţia oraşului care toacă nervii şi evadează în natură întărindu-se fizic, moral şi mai cu seamă sufleteşte; spaţii disponibile pentru rude, prieteni buni (şi atenţi) ce pot întrebuinţa, la rîndul lor, o casă liberă cînd familia nu are nevoie de ea. Dar cîte alte argumente !
Acestea, desigur, pentru categoriile „cu banii număraţi“ ce vor învăţa – din practică – efectul vieţii aşezate ce se leagă de o casă „numai a lui“, îndepărtîndu-se de psihologia nomadă a haitelor de automobilişti ce „ies“ duminica din oraşe ca „să pună grătarul“ în pădurea ce devine, de la o zi la alta, o groapă de gunoi.
Cei ce „dispun“, cu o înlesnire ceva mai simţitoare, de bani activi optează, evident, nu doar pentru soluţia „ţărănească“ tradiţională ci şi pentru alte genuri de dezvoltări. Sînt, de regulă, „micii proprietari“ ce nu întreţin doar piaţa populară ci şi o piaţă de investiţii imobiliare calculate. Proprietari de mici companii ce asigură un cîştig constant chiar dacă nespectaculos, aceştia sînt amatorii de case noi, de cabane şi de „case de lemn“ făcute bine şi convenabil (un grad de „convenabilitate“ conform cu buzunarul lor, ceva mai larg). Dar categoria se exprimă. Ea întăreşte cererea pentru „case – tip“, şi va face să se dezvolte mica antrepriză locală de „meşteri – lemnari“ capabili să ridice o casă din bîrne, din „panouri gen american“ ori din scînduri îmbunătăţite în exterior cu lambrisaje diversificate. La un preţ de 35-40000 $ pentru o căsuţă de 70-80 de metri pătraţi (o suprafaţă tolerabilă pentru o familie), opţiunea se produce mai uşor decît pare şi, multiplicată prin modele, creează exemple şi fenomene.

Hotărîtoare, totuşi, rămîne opţiunea ce decurge din voinţa de a schimba ceva fundamental în calitatea morală a vieţii. La începutul anului 2000, existau deopotrivă o piaţă de meşteşugari, lemn – deci materiale – şi terenuri de vînzare dar şi personagiile cu bani destui – nu risipitori! – capabile să pună în mişcare acest mecanism astfel încît să-l traducă în fenomen. Lipsea doar cutezanţa şi, cu siguranţă, voinţa de stabilitate descoperită după altfel de principii decît cele curente, ceea ce – către 2002 – s-a evidenţiat mai lămurit. Maturizarea clasei patronale – ce descoperă, după o anumită vîrstă, că valorile vieţii contează în chip primordial faţă de fixaţia achizitivă ce devenise, în mod greşit, un scop în sine – accelerează acest proces şi aduce contribuţia decisivă la modificarea de mentalitate ce s-a observat deja de acum.

Dezvoltarea este inevitabilă şi dacă aceasta nu se va îngrădi – prin şocuri ce astăzi nu se pot anticipa – va ajunge la o diversitate ce ne apare acum ficţiune pură. Astfel, nu doar regiunile „de sub munte“ cu peisaje admirabile şi costuri imobiliare foarte scăzute vor cunoaşte „invazia de vacanţier“ ci şi orice alte arii cu potenţial în a genera plăceri ale vieţii. Pe lîngă rîurile unde se pescuieşte – indiferent dacă sînt chiar în cîmpie – mişcările se prevăd considerabile şi, întîi de toate, Dunărea, o zonă fabuloasă de „vacanţe“ săptămînale ce s-a depreciat, mai de curînd, aproape fără nici un motiv. De fapt, orice loc cu aer bun şi orice regiune cu păduri poate să devină mîine locul de vacanţă potrivit dacă se potriveşte „preţul“ cu „buzunarul“. Spinările de munţi cu pantă mai dulce de prin Buzău, Gorj, Dorna, Vîlcea, Apuseni şi Maramureş vor fi, deodată, privite cu alţi ochi.

Aceasta – dacă nu specificăm dezvoltările de regiuni cu putere colosală, precum staţiunile maritime de la Gurile Dunării şi Delta Dunării însăşi. Tabloul acestui viitor ce nu aşteaptă decît aşezarea pe direcţia pozitivă pentru a se manifesta este, practic, foarte divers, ajungînd pînă la ceea ce azi pare extravagant dar, în realitate, nu este. Evident, vor apărea – pe alt „picior“ – proprietarii de insule de vacanţă, afacere ce aduce – în alte părţi – bani, confort şi plăceri. Ori castele şi domenii rurale, ce se propun astăzi cu timiditate dar iraţional „ca bani“, rezultate din redobîndiri.
Esenţială, rămîne, în ultimă analiză, mentalitatea, voinţa de a modifica viaţa cu ochii în pămînt ce încă mai caracterizează omul român. Nu lipsa de bani l-a împiedicat, de fapt, să redescopere soluţia ci inerţia, obiceiurile rele şi o neîncredere ce nu se întemeia decît pe un şir de prejudecăţi create de „fabricantii de imagini” ce se vor risipi si ei ca pleava in vant .

22 Mai 2007 – ROMANIA TACUTA : Schimbari si epiloguri ; sate si asezari ce vor disparea

De bună seamă, dezvoltările viitoare depind , înainte de toate , de potenţial şi se vor diferenţia în funcţie de acesta, evoluînd fără menajamente insa dupa reguli ce nu se pot anticipa in totalitate . Şi în această direcţie se recomandă o filosofie senină alăturată unui sentiment al epilogului inevitabil, arătînd că toate se pot orîndui altfel dacă forţa internă ce le organizează se manifestă şi corespunde necesităţii .
Întîi de toate, satele din ariile semi-urbane se expun evoluţiei şi, dacă în marea tocmeală cu hazardul se potrivesc sensurilor de mişcare umană, se vor corecta adeseori prea repede, creînd acum doar o impresie barocă , totusi provizorie, ce mîine abia se va clarifica. Pînă către 1997, Otopeni şi Baloteşti – care se întindeau în nordul Bucureştilor- erau două comune de case cenuşii lipsite de stil şi sărăcăcioase dar la începutul acestui secol începură a se preschimba în adevărate oraşe comerciale întruchipînd şantiere ce nu se mai sfîrşesc. De o parte şi de alta a şoselei ce duce către Ploieşti răsar aproape în fiecare lună edificii noi întruchipînd magazine, show-roomuri, sedii complexe cu birouri, pavilion administrativ, depozite şi încăperi pentru vînzare, alături de tot felul de supermarketuri, „plaza“, hoteluri şi restaurante, eliberînd o mulţime de forme şi culori asemănătoare unui decor policrom de cinematografie de Hollywood.
Procesul este ireversibil şi se va încheia odată, de fapt curînd, chiar dacă azi începutul de oraş ce însoţeşte şoseaua pare – alături de casele ţărăneşti neatinse încă , în adîncime de sat – o înşiruire de edificii de scenografie, în genul potemkimiadelor de carton. Bucureştii nu sînt însă excepţia ci, evident, o parte din procesul complet ce creează regula.
Astăzi, aproape fiecare oraş mai răsărit conţine nu doar cartierul rezidenţial de hinterland ci şi suburbia comercială, acestea fiind, la drept vorbind, ipotezele ce se traduc, adesea prin raport, în realitatea ce se prefigurează. Comercială este cu precădere dezvoltarea şi în materie de „sate de la Drumul Mare“ ori acolo unde există tradiţie în organizări de Oboare, tîrguri şi iarmaroace, de fapt satul pre-modern de staţie de poştă, tîrguşorul eşuat, poate fosta reşedinţă de plasă. Acestea au ceea ce se cheamă potenţial care se regăseşte şi acolo unde, economiceşte, sînt resurse cu aport constant, nu doar agricole asa cum sunt aproape la tot pasul . Chiar dacă nu cunosc evoluţii în spectaculos, acestea se conservă şi au un viitor măcar în categoria stabilă ce ilustrează.

„Potenţialul“ este decisiv şi în regiunile ce se pot întări în direcţie turistică ori balneară , prefăcînd sate azi qvasi-anonime în staţiunile, imprevizibile, de mîine. Şi aici , mentalităţile vor suferi corecţii, renunţîndu-se la ideea de a se vinde „loc de casă“ ori „clădire“ între vecini sau cunoscuţi, în orice caz con-săteni, cum se petrece astăzi. Această preferinţă către vînzare endogenă este, în mediul rural, o reminiscenţă din doctrina juridică medievală, ce interzicea -tacit-străinului-de-sat cumpărarea de imobile, dar pauperizarea actuală s-ar spune ca o va înlătura curînd, crezîndu-se inevitabil a se aduce între localnici pe „cei cu bani ” daca si acestia vor incuviinta asezarea „provinciala”(ceea ce insa nu va avea loc).

Hazardul contribuie şi in aceasta materie . Nu lipsesc, bineînţeles, regresiunile şi chiar dispariţiile de asezari , care nu vor fi puţine dar trebuie înţelese sub regimul necesităţii si al sirurilor interminabile de precedente . Astfel, satele răzleţe, situate în inima cîmpului ori în creierii munţilor, vor dispărea după ce, poate, o vreme vor fi rămas doar staţii sau dormitoare sezoniere pentru muncitorul agricol de viitură. Fenomenul nu-i recent si ,la drept vorbind, dispariţiile de localităţi sînt fenomen curent în istorie dar nu se percep adeseori cu precizie căci procesul e lent şi depăşeşte perioada de viaţă a unei generaţii. Cînd se accelerează, impresia ce o impune este de dramă socială însă fondul problemei nu se modifica din ratiuni de context, fiind „directiva interioara necunoscuta”. Cine mai ştie azi că la Baia era, odinioară, capitala Moldovei, că Gherghiţa şi Tîrgul de Floci erau, la o vreme, oraşe comerciale respectabile şi că Strehaia era curte domnească şi episcopie?
S-au dus toate, risipind ca pulberea în vînt pînă şi amintirea măreţiei de altădată. Pe unde altădată treceau care cu mărfuri, azi stă pămîntul înţelenit; zidurile s-au măcinat devenind ţărînă; fîntînile s-au astupat cu nămoale, straturi geologice de frunze moarte traducînd zeci de toamne inutile iar pe unde era un pridvor, domnesc acum tîrîtoarele. Mii de sălaşuri mari şi mici s-au pulverizat în sute de ani făcîndu-se una cu pămîntul dar lăsînd altele să se constituie, prin agregare de omenet după reguli completamente neştiute. Prin 1979, abia întors de la Paris, mă aflam prin Vlaşca, şi am dorit să revăd un sat straniu, aflat nu departe de şosea, pe unde, cu doar trei ani înainte făcusem cercetări de toponimie. Am căutat cătunul Dîrvaş, mergînd cu maşina peste cîmp mai bine de un ceas dar abia într-un tîrziu un stîlp de fîntînă cu o fosilă de cumpănă şi două – trei măgurice, arătînd urmele unor case ce se năruiseră, au evidenţiat ceva din ceea ce altădată fusese o textură umană vie. Grîul – abia pîrguit – se instalase negînditor peste urmele rămase doar în memorie.

21 Mai 2007 -ROMANIA TACUTA – Marea des-proprietărire • Neo-chiaburimea • Noile latifundii

Epiloguri
Totuşi, în materia dezvoltării rurale există încă numeroase prejudecăţi şi chiar o anumită descurajare , din păcate nu de tot neîntemeiate . Imaginea ţăranului arînd desculţ la un plug tras de o văcuţă neajutorată sub un soare dogoritor ce îi face omului inutilă pălăria desfundată , este socotită a fi emblema „vieţii la ţară“ de azi şi s-a instalat în mentalităţi deşi este doar parţial adevărată. Acest primitivism resuscitat există, dar poate fi corectat mîine, încă, dacă se observă cauzele ireductibile şi se acţionează realist şi fără doctrine.
De fapt, şi aici „revoluţia“ a lichidat „evoluţia“ căci abia ideologiile aplicate de ignoranţi guralivi au adus satul la sapă de lemn. Realităţile anterioare acestei „revoluţii” fără obiective trebuiau dezvoltate şi evoluţia s-ar fi consumat categoric. Satul „anterior“ era o comunitate de proprietari imobiliari nu însă şi funciari astfel încît întărirea proprietăţii identificate era obligatorie mai întîi. Cooperativele – formă pre-modernă de capitalism agrar – trebuiau transformate imediat în companii agricole cu patrimoniu definit şi cu proprietari funciari identificaţi, prin „aport de capital în natură“; în Bulgaria s-a putut aceasta, la noi s-a desfiinţat peste noapte totul furîndu-se pînă şi uşa de la odaia socotitorului şi pînă şi arhivele ce arătau participaţia cooperatistă s-au risipit în vînt.
Astfel, cu proprietari deopotrivă de terenuri dar şi asociaţi în companii de exploataţie agrară , satul ar fi arătat altfel (si,in orisice caz, nu asa cum arata azi)iar patrimoniul – trimis pe apa sîmbetei acum – se definea iniţial şi se dezvolta treptat. Un întreg fond imobiliar „de antrepriză şi de industrie agrară“, s-a destrămat, prin 1990 – 91, în doar cîteva luni şi s-a făcut una cu pămîntul deşi, la acea dată, era un nivel de unde se porneşte şi unde abia poimîine se va putea ajunge, după ce era distrugerii s-a încheiat.

„Se va putea ajunge“ dar, evident, modificînd într-o măsură nu de tot neînsemnată proprietarii . Căci abia azi des-proprietărirea (invocată, cu greşeală, a propos de cooperaţia agricolă anterioară) va putea fi, în fine, un fapt împlinit. Totul porneşte, de bună seamă, de la bani şi în climatul de pauperizare rurală : pămîntul nu mai este defel valoarea romanescă din „Ion“ de Liviu Rebreanu ci o marfă ieftină, un parazit ce înghite bani şi nu „dă“ aproape nimic şi care, deci, ar trebui extirpat prin vînzare. De-aceea, şi preţurile uimitor de scazute ce scandalizează pe unii visători! Dar desfasurarea prin consecinte apare chiar aci, indiferent dacă nu place. Cînd, în Călăraşi sau în Teleorman, un hectar de teren agricol se vindea-acum cativa ani- cu 80-100 de dolari americani (si azi – cu 600-700 de Euro )înţelegem că i-ar fi fost uşor unui plătitor organizat să-şi cumpere rapid o moşie de o mie – două de hectare, achitînd banii ce s-ar da pentru o casă nu foarte spectaculoasă în Bucureşti. Apar, deci, latifundiile, compuse nu prin expropiere ci prin „plată curată“(insa . de fapt, un rapt ocult si abil); căci ce altceva este o proprietate care, valorînd ,acum 5-6 ani , vreo 800.000 $ (cît o „vilă“ scumpă)si azi nu mai mult de 6 milioane de Euro ar traduce aproape 10.000 de hectare ?
De fapt, viaţa pare ca înaintează în această direcţie – unde „proiectul” este formulat si urmarit cu lacomie de tragatorii de sfori – desi o „argentinizare“ a mediului rural nu-i, în sine, o soluţie căci latifundiile încetinesc dezvoltarea cînd depăşesc puterea proprietarului de a lucra ori de a face organizare de muncă minimă. Esenţial rămîne, bineînţeles, epilogul, adică, în ultimă analiză, ce se va „alege“ în final si aceasta ramane inca o enigma fiindca ,indiferent de presiune, „taranul nu vinde” sau „amana”.

In felul ei, „viata la tara” se modifica pe nevazute in sensuri ce scapa previziunii intocmita strict rational.Privite azi , aşa împînzite cum sînt de magazine minuscule, amenajate în „camera din faţă“ a casei (dar arătînd o marfă canonică, avînd universalitate de chewing-gum şi Coca-Cola) şi bodegile mizerabile botezate, pompos, „bar“ ori „discotecă“, satele sînt o lume de Kitsch-uri care, însă, se mişcă şi posibil că se va clarifica odata cu intelegerea principiilor care ,azi,inca se ascund cu grija caci sunt primejdioase in termen mediu si lung: traditia si identitatea, asa cum se invoca de catre” europeni”. Prin 1997, am văzut, mergînd în Moldova, o crîşmuliţă ridicată din scînduri şi bîrne, oribilă ca înfăţişare, ce mi-a atras atenţia prin firmă: se chema „La Ilie“. Patru ani mai tîrziu, „La Ilie“ devenise un „popas“ cochet, cu mic-gros, berărie şi terasă pentru grătar cu mici, avînd pereţi din sticlă şi parcare tocmai potrivită pentru camionagii şi turişti, nu puţini. Stilul grosolan iniţial, din lemn cioplit cu barda, s-a transformat în neo-corbusianismul de butic, în sticlă şi termopan, desemnînd un fel de „nouă chiaburime“ comercială.
Aceasta este o realitate în „lumea satului“ a cărei imagine post-modernă (recapitulînd, cu citate, scene din istoria locală de epoci diferite) s-a împestriţat multicolor fara ,insa, sa strice gospodariile intretinute cu greu,datand din alte vremuri, cand principiile de organizare erau si declarate nu doar intuite,precum sunt acum. Unii, şi încă destui, vor deplînge sărăcirea ce se instalează în galop, făcînd ridicolă şi inutilă împroprietărirea de la 1921, dar viaţa înaintează pe căi enigmatice şi ferme, indiferentă dacă place sau nu : cîndva, nu foarte tîrziu, totul se va modifica radical, făcînd caduc şirul de convulsii tăcute de azi, alegînd apele de uscat.

19 Mai 2007 – ROMÂNIA TĂCUTĂ:„Sate turistice“, repopulare şi „gospodărism“

În materie de realităţi rurale, prognoza întîlneşte o indiferenţă quasi-generalizată ce este de neînţeles şi care va trebui să fie corectată rapid. Lumea tăcută, ce începe acolo unde oraşele se termină şi se întinde pînă în creierul munţilor, în vegetaţia misterioasă de lunci şi de Deltă ori în pădurile de nepătruns, pare a exista într-o realitate paralelă asupra căreia abia examenul statistic se mai aplică uneori; dar concluziile lipsesc şi, bineînţeles, şi strategiile. Cînd apare, rareori totuşi, cîte o menţiune, nota propagandistică şi viersul triumfalist sînt evidente şi, desigur, inutile.
Miza stă, de obicei, în ceea ce se cheamă „ridicarea nivelului de civilizaţie“ la sat şi se traduce prin „introducerea alimentării cu apă“ executată, din împrumut extern, de companii de regulă străine. Dar, din păcate, fondurile uriaşe ce s-au risipit parcă la o maşină de tocat bani nu însemnează azi decît o întinsă reţea de ţevărie ascunsă în pămînt pe unde nu circulă nici o picătură de apă fiindcă „ţăranii“ nu au bani ca să se „lege“ la reţea şi să beneficieze de aceste investiţii fără rost. Pe lîngă acestea, un peisaj social dezolant, cu obiective lunatice şi o sărăcie de epoci feudale.
Şi, totuşi, soluţiile există şi se pot organiza în strategii, dacă se va pune piciorul în prag şi se vor obţine concluzii rezultate din analiza fără prejudecăţi. Iată aci doar o eboşă, ce merită aprofundată cîndva.

Întîi de toate, depopularea severă şi îmbătrînirea fondului demografic sînt maladiile cronice locale , ce trebuie curmate. Zecile de mii de tineri – ce consideră că nu au viitor „la coada vacii“ – de fapt o masă derutată şi fără idealuri ferme, trăind în imaginarul de surogat al consumismului de import sînt viitorii locuitori ai periferiilor de oraşe, populaţia posibilelor „cartiere din bidoane“. Migraţia de la sat la oraş secătuieşte energia rurală şi aceste haite nomade trebuie oprite să dizloce, în continuare, părţi considerabile din aşezămintele de unde provin. De fapt, sensul pozitiv este invers şi aici trebuie lucrat, adică la o repopulare a satului prin mijloace diverse: educative, propagandistice, financiare. Căci „material“, cum se zice, există. Sutele de mii de hectare ce au devenit pîrloagă şi trebuie desţelenite, zecile de mii de gospodării semi-abandonate de către orăşeni moştenitori ce lasă „casa bătrînească“ în paragină sînt obiective ce merită fructificate şi se pot valorifica, dacă se doreşte. În fond, mulţimea de orăşeni fără căpătîi, trăind aproximativ şi indecent din expediente şi „ajutoare“ dar avînd „proprietate la bloc“ ce se traduce în realitate prin multe milioane care ar însemna o viaţă nouă, înlesnită, la sat, nu trebuie decît îndrumată către „viaţa la ţară“ şi educată să o adopte. Un program naţional de repopulare rurală este posibil şi chiar probabil cu condiţia atracţiozităţii condiţiilor ce se propun. Totul începe şi se termină cu mentalitatea dar trece, în realitate, prin scutiri de impozite pe investiţii, pe venit agricol, pe profit dacă fostul orăşean se stabileşte la ţară şi începe nu „o afacere“ (cum se spune în limba de metal a „gulerelor albe“ apucătoare) ci pur şi simplu să producă în loc să consume. Se va zice că acordînd scutiri se pierd „bani“ şi, pe scurt, „nu merită“. Dar „pierderile“ la buget pălesc în faţa mecanismelor ce subvenţionează „viaţa inutilă de la oraş“ şi care, astfel, nu vor mai lucra inutil. Dar,in aceasta materie, s-au pierdut timpi esentiali si momente ce se puteau valorifica in mod inteligent. Acum sase-sapte ani , pentru şomerii cu proprietate la bloc care „facea“ în medie, în Bucureşti, cam 150-250 de milioane la banii de atunci , incasarea era perfectă pentru o casă la ţară (50-70 de milioane), o maşină Dacia din anii ’90 (40 de milioane), 10-15 ha de pămînt (35-55 de milioane) şi încă vreo 70-90 de milioane ca rest pentru „instalare“. Din acest punct urmau înlesnirile şi programul, însă beneficiul social s-ar fi produs deja putand avea o gospodărie care nu se risipeşte, pămînt care se cultiva, o forţă de muncă, e adevărat, încă nepregătită dar mai tînără decît lumea în agonie ce există astăzi în acele regiuni. Si,totusi, desfasurand aceasta schema in datele recente, rezulta ca modificarile sunt de fapt putine si nesemnificative si ca mai degraba acum decat ” ieri” intoarcerea la sat s-ar produce ,in chip paradoxal, cu castig mai mare si cu perspective mai largi .
De aici încep, în ultimă analiză, soluţiile diversificate. Pentru regiunile de munte, cu o populaţie avînd – în orice caz – o mentalitate mai înrădăcinată, apare „agroturismul“ care va trebui scos din faza actuală festivistă şi „elitistă“ (impulsionată de „gulere albe“ ce frecventează congrese şi se înfruptă din fonduri Phare) şi adus la dimensiunea populară ce o merită şi se recomandă. Cum din exemple se nasc fenomenele sociale şi apare modelul, acest tip de „gospodărism“ – producător de bani din servicii şi civilizator căci serviciile însele cer îmbunătăţiri – modifică nu doar „nivelul de trai“ ci şi mentalităţile. În aceiaşi direcţie, reapar – drept posibile şi necesare – meseriile clasice, părăsite provizoriu din raţiuni de consum, jaf („banii din tăierea de păduri“) şi rentă. „Balul parazitar“ din zonele montane se termină în sunetele wagneriene ale unui dezastru ecologic, însemnînd păduri tăiate cu drujba şi dealuri dezgolite ce o iau la vale; dar populaţia locală – care a vîndut pădurile redobîndite şi „a băut“ banii – este, deodată, obligată să se trezească la realitatea cruda căci altfel moare cu zile si se declaseaza si mai mult decat se doreste astazi a se declasa.
Acesta este, de fapt, momentul ce indică – laolaltă cu „întoarcerea la sat“ – re-dezvoltarea rurală „durabilă” , posibilă cu adevărat numai dacă se consultă tradiţia şi se aleg din aceasta căile sigure şi confirmate anterior.
În realitate, diversitatea de soluţii este impresionantă, nu doar pentru România montană ci şi pentru cea subcarpatică. De la viticultură la creştere de animale, păsări şi vite (ce resuscită o umanitate de lăptari şi brînzari) şi pînă la textileria tradiţională – orice sursă şi resursă ce produce în mod palpabil este fapt pozitiv. Într-o lume ce a cunoscut o revoluţie industrială etnografică în cel puţin două perioade istorice de dezvoltare, tradiţia conţine soluţia.

Paradoxal, dar întîiul pas derivă din modificarea de mentalităţi. Aci, prea de multă vreme s-a considerat că „orăşeanul“ este boier, aristocrat, nobil şi „altfel de om“ iar omul de la sat – pur şi simplu „un ţăran“, un „neam-prost“, talpa ţării fără gîndire şi viitor. Evident, nu aceasta este realitatea dar reprezentările stereotipe rămîn. În lumea civilizată se gîndeşte altfel. Prin 1993, un francez, foarte înzestrat financiar şi cu o biografie în afaceri pur şi simplu fenomenală, mi-a prezentat o „carte de identitate“ ce trebuia pentru o achiziţie de imobil aici. Locuia, după documente, într-o localitate nerezonantă, undeva în Picardia deşi eu ştiam că reşedinţa îi este la Paris. Cînd am aflat că acela este un cătun unde avea o proprietate destul de frumoasă şi locuia frecvent nu mi-am putut stăpîni mirarea. Dar uimit era el, de fapt, iar explicaţia este simplă. Omul domiciliază acolo unde se simte bine iar reşedinţa îi este cea mai plăcută, indiferent dacă este la oraş ori la sat. Acesta, locuind în cătun, nu era un „ţăran“ şi nici nu considera pe localnicii vecini ca fiind „ţărani cu păr pe limbă“, după expresiile ciocoieşti de pe la noi. Valoarea o dă, pretutindeni unde se gîndeşte în normalitate, munca aptă să producă bine şi trainic, spiritul destoinic, atitudinea gospodărească.

Iată, dar, că de la mentalitate pleacă totul dar desfăşurările nu se opresc aici. Pentru a obţine un „sat“ valid, activ şi producător de bogăţie mai este nevoie şi de comunicaţii, nu doar de „comunicaţie“.
Drumurile bune şi podurile solide vor scoate omenetul – astăzi semi-izolat – la lumina altor perspective decît cele repetitive de acum, căci „pe drum“ vin orice fel de plătitori, de la cei pentru produse pînă la cei pentru servicii şi tot „pe drum“ se duc mărfurile de orice fel. Evident, nu doar „căile de comunicaţie“ reprezintă factorul de impulsionare ci şi comunicaţiile în sine. O reţea de telefonie fixă bine organizată intensifică şi contactele, la orice nivel. De fapt, sîntem în situaţia stranie de a re-gîndi mediul rural în date ce îi depăşesc potenţialul şi care, practic, ard etapele. Cînd agricultorul ară astăzi cîmpul cu plugul de la Burebista pare extravagant să se invoce „satul informatizat“ şi telefonia mobilă care sînt, totuşi, fapte. Modelul valid constă, din această perspectivă, în agregarea soluţiilor tradiţionale şi a realităţilor tehnologice care se generalizează si,daca vor fi bine indrumate, nu vor aduce stricaciunea ci un soi inedit de re-cuceriri care azi inca nu se intrevede.

18 Mai 2007 – Cum va arata „tara imobiliara” in viitor – FAŢA IMAGINATĂ A ROMÂNIEI

Indiferent de gradul de evoluţie, este în afară de orice îndoială că, în viitorul nostru indefinit , diversitatea „imobiliarului”(si,deci, a intregului social masurat prin acest barometru ) creşte pe măsură ce viaţa se normalizează. Orice trebuinţe noi, „roiri“, corecţii în maniera de a trăi atrag răspuns economic şi, deci, aduc o preschimbare cît de măruntă. Cînd acestea se adaugă , apare deodată o „altă faţă“ decît cea de ieri, făcînd, de la o etapă la alta, să se uite „pînza de viaţă cotidiană“ rămasă undeva , în trecut. Căci oricîte neajunsuri, incoerenţe şi prea de tot josnice combinaţii ar fi aici si vor persista (caci exista un „rau romanesc” ce se exorcizeaza cu greu), totul va ajunge odată să arate altfel si sa se organizeze cu o coerenta mai vizibila decat se poate acum.
Odată, deci, faţa, imaginată azi, a României va putea aduce la suprafaţă potenţialul ce există ca zăcămînt care iradiază, adeseori intermitent, slab perceput şi risipit.

În centrul vital al României, un oraş uriaş ce uneşte Bucureştii de azi şi Ploieşti, întinzîndu-se pe zeci de kilometri de megapolis va coordona întregul Sud pînă la ultima limită si isi va intinde ramificatiile de inraurire intr-o regiune ce depaseste cu mult granitele geografice . Canalul fluvial ce îl uneşte cu Dunărea va fi împînzit de sate de case noi, de mal comercial, de antrepozite, mici concentrări de supermagazine şi cvartale de reşedinţe . Nervuri fine şi dese de drumuri vor lega în sistem circulator tot ce apare nou şi solicită contact in vederea intaririi . Se descoperă valoarea „zonelor libere“ ce abia acum vor fi înţelese corect şi, deopotrivă, se constituie zone de dezvoltare cu o altfel de legislaţie decît aiurea, unde bat ceasuri cu oră de mişcare economică diferită căci accentul cade acum acolo unde trebuie şi doctrina „defavorizării“ compensate fără rost s-a consumat -aratandu-si inutilitatea- ca o rătăcire în păduri.

Se clasicizează noţiunea de reşedinţă alternativă şi orăşanul înţelege că pînă şi o casă bătrînească bine întreţinută îl va ajuta să-şi facă viaţa altfel decît era în consumismul dăunător de pînă mai ieri.„Cabane“ de „loisir“ (alcătuite din „cincizeci de scînduri“ şi doisprezece butuci) ca şi „casa de firmă“ se adaugă acestei voinţe de viaţa autentică.
În marginea Dunării, porturile fantomatice de azi redevin schele de comerţ cerealier însă, deopotrivă, docuri de comerţ general şi, unele chiar, debarcadere întinse alături de „garaje“ de ambarcaţiuni private, de „plăcere“. Mici oraşe pierdute azi în semi-stepa sărăciei, precum Hîrşova, Ostrov, Corabia şi Bechet pot primi pe omul extravagant ce îşi ridică o căsuţă cu vedere la fluviu.
Marea Neagră, indiferent dacă poimîine va înghiţi nisipul plajelor întinse de azi, se va mărgini în staţiuni „de plombă“ ori de extensiune, acestea adăugîndu-se, una după alta, de la Năvodari către Nord. Cele trei oraşe, azi pustii, de la Gurile Dunării ar putea aduce cu o rezervaţie de Porto – Franco (Sulina) ori cu exoticul de tîrguşor pescăresc (Sf.Gheorghe şi Chilia-Veche).
Satele de munte, unde „agroturismul“ pătrunde abia dibuit , vor putea fi împînzite de pensiuni mici dar curate, ce aduc nu doar bani ci şi civilizaţie. Ceahlăul ar putea recîştiga o poziţie de „far“ baudelairian într-o lume românească ceva mai agregată faţă de substanţa ei necomparabilă.
Dreptunghiul sacru al loisirului, dezvoltat azi de la mijlocul României către josul hărţii, de la Poiana Braşov la Breaza, se menţine dar concentraţii noi apar în Apuseni, Maramureş, Neamţ, pe Semenic, sub-munte în Vîlcea şi Gorj, în Buzău, pe Siriu. Sanctuarele se definesc ca regiuni închise şi notorii cu caracter de rezervaţie, imitînd St. Moritz, Grenoble şi Cortina d Ampezzo.
Pretutindeni unde se poate vinde apar negustorii iar reţeaua de supermagazine stabileşte acum regula şi mercurialul.
Apar latifundiile. „Argentinizarea“ se impune prin extensiunea „marii proprietăţi“ în scop de exploataţie.
Companiile – prin efort de participaţie socială – rezolvă eterna problemă a locuinţei, făcînd, de fapt, activă şi vie solidaritatea nefilantropă. Apoi, în sfîrşit, în formă „curată“ şi clasică, mecanismele proprii acestei realităţi: creditul ipotecar, leasing, asigurări. „Mobilitatea“, (căci casele se mai şi „pierd“) şi „exploataţia“ definesc epoca. Omul învaţă abia acum că esenţa vieţii lui nu înseamnă nimic din ceea ce vine fără efort depus constant, muncă iscusită şi cu efect, pricepere şi gînd venit la timp. Dar aceasta este, în ultimă analiză, Utopia României care produce, trezită, în sfîrşit, din somnul greu al societăţii parazitare.

17 mai 2007 – „ Noul Bucureşti “- cum se creeaza un ” megapolis” sau o ” zona metropolitana”?

Ideea „Noului Bucureşti“ pluteşte în aer , de fapt , însă nu se dezbate public şi nici măcar nu se schiţează într-o formă cît de vagă . Nu avem ipoteză şi nici scenariu deşi , la drept vorbind , constituirea lui a început în mod tacit şi, din păcate ca de atatea ori in aceasta epoca de provizorat stupid , cu totul nesistematic.
La nordul oraşului de acum s-au întins, cu sporire de la an la an, cartiere de case arătoase. Bulevardul central fără nume, ce se se denumeşte încă, în mod barbar „DN1“, de parcă am fi în New York, îşi populează marginile cu o faună spectaculoasă de magazine diverse, birouri „de văzut marfă“ şi nu doar pentru negociere şi contracte. Otopeni şi Baloteşti au – la „faţada“ şoselei – o înfăţişare de „grande ville“ croit din oţeluri şi sticlă fumurie iar şoseaua „de centură“ primeşte mari companii ce se stabilesc aici cu sălaşul principal. Mai sus, către Săftica, unde vom avea dezvoltare de reşedinţe nu comerţ, mişcarea este mai lentă dar se observă iar către Tîncăbeşti un cîmp ieri pustiu astăzi se „colorează“ comercial. În stînga „bulevardului“ către Corbeanca răsar locuinţe şi chiar o viitoare comună („Paradisul Verde“, care va fi un semi-eşec dacă, nu prea tîrziu, se va transforma de-a dreptul în „unitatea administrativă“ de-sine-stătătoare, aşa cum i se potriveşte) ; către Snagov, Sanctuarul tradiţional de protipendadă, răsar case noi atrase de mirajul apelor stranii înfăţişate de Mircea Eliade în „Şarpele“. Mai sus, către Ciolpani „comerţul“ şi „reşedinţa“ încă se împletesc primitiv deşi Siliştea şi, întîi de toate, Izvorani devin cătune de plăcere, tranzit şi, adeseori, reşedinţă. De aci încolo, peste Ialomiţa – al doilea rîu al oraşului încă risipit ce se formează – schimbările se diluează vădit căci dinspre Ploieşti – vechiul Abu Dhabi de la mijloc de secol XX , astăzi putin declasat dar nu inert – vin îndemnări puţine şi bani şi mai puţini. Aceasta este schiţa megapolisului valah ce se prevedea odată că se va formula şi acum începe să capete contururi : avînd marginile în Căldăruşani, Tunari, Pipera, Mogoşoaia, Corbeanca,Scrovişte, Pisc. Buftea şi Voluntari rămîn deocamdată pe dinafară insa nu pentru prea mult timp ,care altfel s-ar irosi fara rost caci evolutia este ineluctabila.
Realitatea in miscare convulsiva nu-i insa de recomandat si isi arata urmarile ce vor trebui curmate prin concept unitar.Ca şi în „Şcoala Herăstrău“ din Bucureşti , şi în cartierul aşa-zis „Erou Iancu Nicolae“ (un ” sat de miliardari” de organizare anarhica si fara nume ) adaosul nesistematic de proprietăţi supără, azi fiind încă prea puţin şi corectabil dar maine va fi inapt a sluji drept model . Vor fi, deci, obligatorii deciziile de autoritate publică, luate cu toată măsura, nu doar cu jumătatea ei.
In aceasta materie sta ,insa,dificultatea ireductibila caci oricît ar părea de paradoxal, obstrucţiile „la schimbarea sistematic” nu vor fi mărunte şi se vor întrebuinţa tot felul de stratageme si se vor invoca pretexte între care „autonomia locală“ va deţine locul de căpătîi . De-aceea soluţia administrativă nu poate fi decît de „mînă forte“. Odată stabilită vatra, teritoriul ei va trebui unificat şi dizolvate comunele ce se vor ataşa la un „sector“ bucureştean ori se creează o „zonă specială de dezvoltare“ cu legislaţie creată ad-hoc, caracterizată prin înlesnire fiscală masivă şi stimul maximal spre a se investi repede şi mult. Apoi, se definesc, pornind de la un teren enorm dar cu precădere pustiu, regiunile urbane, ponderea economică şi socială, destinaţia etc. şi se croieşte proiectul, trăgînd cu rigla străzi, bulevarde, pieţe şi cartiere pe hartă. Urmează infrastructura, momentul capital unde Statul, ca actor, îşi joacă rolul de vedetă. Însă Statul singur nu va putea realiza, în timp util, acceleraţia trebuitoare ci doar în asociaţie cu mîna privată ce primeşte raioane, cvartale, străzi şi drepturi procentuale din exploataţie în schimbul finanţării obiectivelor ce s-au obţinut şi care vor putea deveni „proprietate“ cînd se achită totul, prin compensaţie. Este un credit ipotecar „de stat“, sui-generis, ce ar merita încercat deşi s-ar spune că nu place, doctrinar, în ziua de azi insa in istorie nu doctrinele sunt esentiale ci eficacitatea si,deci, efectul social.

Consecinţele vor fi, la drept vorbind, uriaşe desi ,intai de toate, va trebui un efort în direcţia infrastructurii si a „sistemului circulatoriu „demn de altfel de rînduială decît indisciplina socială de acum. Un oraş dublat îşi reclamă trebuinţa de a se circula public şi, ca atare, transportul urban se re-gîndeşte, inclusiv cu linii de metro către „noul centru“ ce se pot croi înainte de a se înălţa clădire. Prin 1994, o companie britanică aflase despre un proiect ideal, anterior, ce desemna linia de metro către Snagov şi se propunea în antreprenor dar, la data aceea, părea o bizarerie. Astăzi, evident, nu mai este căci indiferent dacă va fi (sau nu) gest de autoritate, „Noul Bucureşti“ se agregă şi nu trebuie decît să accelerăm un proces care, natural înaintînd, s-ar definitiva cam într-o jumătate de secol insa gandit cu capul si nu cu picioarele,precum in anii de inceput de secol recenti, ar privi catre soare in mai putin de doua decenii

16 Mai 2007 – O solutie simbolica luata in deradere ,dar fara rost : „Guvernul de la Snagov“

Pe la începutul verii lui 2002 cîteva ştiri alarmiste publicate de ziare ( în maniera necalificată ce caracterizează jurnalistica de „ştire“ de la noi definita prin caracudism ) informară că sediul Guvernului va fi părăsit curand fiindcă nu prezenta siguranţă iar edificiul va trebui întărit spre a mai rezista inca un timp rezonabil de acum inainte . De îndată s-au emis cîteva soluţii in materia asezamantului guvernamental , între care o vreme se arătă a fi preferată clădirea în semi-ruină a neterminatei Biblioteci Naţionale din Piaţa Unirii, pe malul băltit şi verzui al Dîmboviţei necurgătoare . Idee, neîndoios, fără de nici un viitor căci ar fi arătat o miză de concentraţie într-o arie supraaglomerată ce ar trebui, dimpotrivă, descongestionată şi golită decît împovărată mai mult decît suportabilul ajuns aproape de limita , asa cum este de acum . Abia după vreo cîteva luni apăru – şi se comentă cu uimire şi în derîdere, in felul iresponsabil al ” bucurestenizatului recent” care nu stie nimic insa isi da mereu cu parerea – si soluţia strămutării Guvernului în Palatul regal de la Snagov, adica ” afara din oras”. Apoi, după două – trei glume jurnalistice stupide facute in spiritul ludicului prostesc ce ne omoara astazi cu zile , nu mai urmă nimic.
Evident, ca şi în multe alte situaţii, cînd în această ţară nimic nu se tratează cu seriozitate şi aplicat dar nici măcar nu se discută cu staruinta cautandu-se a se lămuri definitiv, şi aceasta versiune rămase ca o extravaganţă emisă spre amuzament . Totuşi, aceasta este – prin sugestie, măcar – o solutie simbolica demna de o analiza echilibrata şi nu-i exclus să fi fost chiar şi un semnal, spre a se încerca reacţia publică, absentă însă, precum se vede.
Căci, de fapt, ce presupune aceasta, în subtextul poate nici măcar intuit? Bineînţeles că un alt oraş, cu o altă configuraţie viitoare ce ar trebui să se organizeze astfel încît „Guvernul“ – adică inima administrativă care bate, ilustrînd statalitatea vie – să se aşeze în mijlocul oraşului azi imaginat şi abia mîine constituit.
Şi în această speţă , lipsind perspectiva istorică , nu lucrează imaginaţia . Omul , prizonier al propriului timp, concepe cu greu că Bucureştii nu aveau şi pe vremea lui Pasvante-Chiorul aceiaşi întindere de azi şi se miră aflînd numai din intamplare că , în faţa Palatului Poştelor era , pe la 1850, „barieră“ şi sfîrşit de oraş ; că în marginea Parcului Herăstrău şi către Piaţa Aviatorilor se aşternea, alături de liziere neregulate de copaci şi pe lîngă nişte fîneţe, un cătun sărăcăcios, ca pe Bărăgan ; că pe la 1910 pe lîngă Piaţa Dorobanţi de azi un meseriaş delimita cu un gard uliţa pe cîmpul unde cresteau cucuruz si orzoaica , săpînd „Puţul lui Zamfir“ ca să-şi potolească setea călătorii pe cîmpurile vaste de pe moşia lui „ Madam Floreasca “.
În această materie, „noul“ de ieri este „vechiul“ de azi şi „străvechiul“ de mîine iar Bucureştii contemporani cu noi ar putea, la o privire cu ocheanul întors din viitor către acum, să fie aproape de nerecunoscut cînd , preschimbîndu-se , ar face intr-un mîine nu prea indepartat să aducă Parcul Jianu ( ori ” Cartierul Primaverii” – cum i se zice acum ) în starea Cartierului Filaret de la începutul acestui secol.

15 Mai 2007 – Marile Modificari : Cele patru maladii curabile ale Bucurestilor

Contrar unor previziuni excesive, prea de tot decepţionate ori triumfaliste, Bucureştii îşi consumă în continuare maladiile ce îl macină. Sunt, la o prea repede observare, patru boli ce vor deveni, totuşi, cîndva, curabile deşi poate că nu atît de tîrziu încît să nici nu mai prezinte importanţă.

Înainte de toate, „redobîndirile“, al căror tratament anarhic ( ce decurge din filosofia incoerentă si din mecanisme de actiune „la pont” ce se vor dezvalui fara nici o indoiala ) au devastat piaţa de reşedinţe si au facut-o o anexa a catorva ” birouri” unde se stabilesc toate directivele si se regleaza debitul robinetului de improprietariri. Fenomenul era inerent in climatul de depravare a institutiilor aproape generalizat in Romania şi a devenit vizibil in formule criante de aspect sfidator. Apar ,ca o vasta flora carnivora incrucisata cu toate relele posibile, angrosişti de imobile „revendicate“- denumite graţios „cu probleme“ – unsi vu toate alifiile si negociind adeseori ” case boieresti „impresionante apartinand unor spite stinse sau unor proprietari batrani plecati pe aiurea si care adesea nici nu mai stiu despre soarta mostenirilor de care se ocupa ” mandatarii”.Totul traduce o piata ” de lux” unde se pronunta sume ametitoare ce sunt scuipate in maniera consumului de seminte si unde din o suta de posibile achizitii cel putin treisferturi au ” dosarul ” bolnav si aproape nici o justificare de ” proprietate curata” cand se examineaza cu luare-aminte.
Apoi, caracterul epidemic al antreprizei sălbatice. Pretutindeni, în Bucureşti, apar clădiri arătoase, pentru birouri şi reşedinţe, ce se ridică „în regie proprie“ dar, de fapt, aparţin unor particulari ce plătesc muncitorii cu banul jos, îşi obţin materiale ieftine pe poarta din spate a fabricilor şi vînd ori închiriază într-o manieră dezgustătoare căci „ţin la preţ“ deşi cheltuie mediu ,nazuind sa castige ” a la roumain” in materia unde in Occident se pune ban pe ban si se aduna cu precautie. Sunt companii clandestine de construcţii, ce nu plătesc nici un impozit, şi ale caror capetenii nici măcar nu se orientează să cîştige rezonabil ci apucă repede şi cu lăcomie, ca să se lase de afaceri cîndva şi să trăiască din rentă ori sa se stabileasca pe Coasta de Azur .

Urmează boala propagandei de piaţă, ce se rezuma ieri numai la „mitul blocurilor de birouri“ iar azi a îmbrăţişat , intr-o maniera galagioasa si stupida , legenda clădirilor noi ce apar în aşa-numite „dezvoltări“, de fapt nişte kibbutz-uri de lux unde se trăieşte scump dar „la comun“. Sunt scheme de agitprop care luate la bani marunti se dovedesc simpla publicitate „onorata” in forme diferite si nu intotdeauna vizibil. Caci in pofida oricărei realităţi documentare – ce atestă o scădere de pînă la jumătate în timp de opt ani pentru chiria pe metrul pătrat la „birourile in centre de afaceri” – propaganda bine plătită insistă asupra succesului acestui gen de plasament deşi prin centrele de afaceri cîteodată suflă vîntul la modul propriu.

În sfîrşit, boala mortală, adică incapacitatea de a se dezvolta articulat şi cu program gîndit organic, pe termen lung. Într-un oraş fragil, ce s-ar putea compromite la întîiul cutremur major devenind, astfel, de-a dreptul inutilizabil, gîndirea prospectivă este atît de stupefiant de improvizată încît ideea însăşi de dezvoltare devine simplă utopie. În loc să se examineze fără prejudecăţi drama acestui oraş care trebuie întins în mod accelerat către Nord, se accentuează pe „sistemul osos“ al unui organism – cu vase aproape de sticlă, ce se vor rupe curînd. De fapt, nu piaţa imobiliară este devastată în Bucureşti ci însăşi noţiunea de oraş începe să devină neconţinutistică. Cu toate acestea, în acest oraş bolnav, investiţiile sunt încă recomandabile şi se dezvoltă dar în direcţii cu adevărat esenţiale. Cînd aci lipseşte oferta corespunzătoare a peste 100 de hoteluri, hoteleria se trezeşte şi atrage bani destui, ce nu se vor cheltui fără folos. Războiul supermarketurilor, început acum către 2002, continuă şi va fi durabil iar spectacolul „ocupării teritoriului“ încîntă prin ingeniozitate şi tactică eficace, arătînd adeseori manevre demne de o „guerillă urbană“. Reorganizările rezidenţiale ,atunci cand se vor face si daca se vor face intelept iar nu prin ” apucare si conspiratie „(lacul Griviţa, Bd. Aerogării, Plumbuita, bd. Petricani) vor modifica faţa oraşului atunci cînd vor apărea cu adevărat marii antreprenori întăriţi de finanţare şi, deopotriva cu ei , proiecte „comunale“ sistematice şi croite pe ansamblu, nu lăsate în seama capriciilor fiecărui proprietar şi gustului nu o dată aproximativ. Şi aşa mai departe.

Dar oricîte eforturi s-ar depune angajînd „minte şi bani“, vechiul Bucureşti pare incapabil de a se stabiliza altfel decît sub înfăţişarea unei uriaşe rezervaţii în genul Amsterdamului lacustru. Şi, de fapt, un alt viitor nici nu ar fi de întrevăzut. În acest oraş construit pentru birje, cu străzi înguste, „maluri“ de construcţii prea de tot „definite“ spre a le nărui prin implozie ca să strămuţi bulevarde stricînd doar puţin, suportînd zilnic o povară disproporţionată faţă de „oasele“ lui subţiri, de dincolo de partea vizibilă, soluţia începe să se profileze prin conservare şi nu dezvoltare irationala şi fructificări diverse de valori de tradiţie ce au farmec, pitoresc şi cîteodată chiar şi unicitate.

Acum ,insa ,la noi lipsesc voinţa şi gestul dezinteresat, acestea fiind energia secretă ce ar mişca totul cînd va veni sorocul. Chiar dacă azi pentru propagandisticul „Centru istoric“ – o rezervaţie de clădiri vechi, de acum două secole – s-au cheltuit sume exorbitante ce s-au evaporat în buzunare prea largi fără nici măcar o urmă vădită, tema rămîne valabilă încă şi dosarul ei nu se poate să nu se închidă odată si odata intr-o forma care sa nu fie „prajitura selecta” privita azi cu priviri hulpave de marii maestri ai combinatiilor de cabinet . Aci măcar stricăciunea nu vine din iniţiativă nouă şi preschimbări de accent cum se produseră, cu agresivitate, în Parcul Jianu şi încep deja să se evidenţieze în Parcul Domenii şi Cotroceni, acolo unde neo-brîncovenescul de coruptelă stă alături de un gen de Bauhaus interpretat local şi surprinzător de adaptabil.

Şi în materie de organizări noi, ce se produc de la sine, apar soluţii ce ar merita nu doar o examinare ci şi decizie spre a desăvîrşi ce s-a început. În doar cîţiva ani, o regiune din apropierea Gării de Nord, pe străzi cu nume de cărturari (Iacob Negruzzi, Dissescu, C.C. Arion), în fosta parcelare „Casa Muncii – CFR“ apărură depozite de carte, birouri de mici edituri şi chiar cîte o mică librărie, ce sporiră pînă la cîteva zeci. Oriunde ar fi „cap“(dar nu la noi unde domnesc spiritul apucator si ignoranta petulanta) aci s-ar stimula un gen de cartier al cărţii, delimitînd parcul definit şi scăpînd partial de la impozite doar pe cei care, editori, librari, anticari şi angrosişti de carte, fac învestiţie în această direcţie. Dar, evident, nici o iniţiativă nu pleacă de aici, într-un oraş cu cheiuri de rîu urît, pustii şi sărăcăcioase care abia aşteptaseră să-şi primească panourile lui cu buchinişti, cum sînt pe Sena dar nu au primit nimic decat praful astral ce intoxica acest oras frumos unde ” santierele” facute pentru alimentarea anumitor buzunare sunt fara sfarsit . Se va zice, cu probabilitate, că acestea sînt „fleacuri“, dar în mărunţişuri nefăcute de fel se observă gradul intelectual scăzut, de corigent la toate materiile, ce defineşte , azi si ieri , maniera contemporană de a administra viitorul unei colectivităţi de dimensiunea unui stat.

14 Mai 2007 – Cele sapte variabile ce pot schimba piata imobiliara in mod hotarator /VII.” Modificarea climei”

” Noua ordine climatica”
Prea puţin evocate la noi insa cunoscute in alte parti si urmarite cu ingrijorare , schimbările de climă, ce se observă în mediile populare cu uimire, ar preschimba nu doar Bucureştii – precum o va face un seism major – ci însăşi faţa României . Aceasta este, de fapt, adevărata maladie mortală ce pare a se strecura tăcut şi fantomatic în realitatea ce ne înconjoară deşi nu este percepută şi înţeleasă dupa cum ar trebui.Explicatiile exista si in aceasta materie . Omul, lipsit de obicei de perspectivă istorică, îşi închipuie că lumea a fost întotdeauna aşa cum „a apucat-o el“ şi nu crede că acum două sute de ani Cîmpia Română era o imensă pădure de nepătruns şi nici că , pe la anul 400 înainte de Hristos, jumătate din Dobrogea era un fel de golf al Mării Negre iar mai încoace, în vremea Bizanţului, Dunărea avea şapte şi nu trei guri de vărsare precum azi .Rezulta ca , alaturi de realitatea „noastra” cunoscuta cu limite inevitabile , exista o realitate a ciclurilor lungi care, depasind simpla noastra viata terestra , evolueaza cu un alt ritm, ce apartine ceasului cosmic arareori deslusit de efemerida umana.

Dar indiferent dacă aceste modificări s-ar face repede (într-un cataclism ce creează o spaimă ,inerenta , de sfîrşit de civilizaţie) ori treptat ( cum se şi produc, de fapt) efectele vor fi considerabile si la drept vorbind nici nu se pot anticipa in amanunt . Un Litoral ( astazi ,o sursă de bani şi obiect de investiţie) mîncat zilnic de o Mare flămîndă şi iraţională , o cîmpie pîrjolită de secetă şi în viitor deşertificată la proportii de mica Sahara , dealuri ce devin instabile prin despădurire forţată şi nesăbuită şi, peste toate, o dezlegare de vînturi ce ies din obişnuitul unei tradiţii climatice care se sfărîmă – iata un tablou care, daca ar fi evocat mai frecvent si cu largime, ar pune pe ganduri si ar pretinde o alta atitudine a omului nechibzuit si risipitor.

Acest complex de elemente critice modifică ,de fapt, totul şi obligă la un efort de adaptare ininteligibil pentru om, deşi, de la modul de locuire şi pînă la sursele de bani, toate se văd afectate şi trebuie să-şi preschimbe accentele şi sensul de mişcare.
_______________

Ipoteza dezastrului capital – sub forma unui război devastator – se exclude cel puţin deocamdată deşi numai Dumnezeu ştie dacă nu „plinitu-s-a vremea“. În orice caz , conflictele locale cu miză teritorială – ce mocnesc, totuşi, oricît se ţin în semi-obscuritate – nu se prevăd în imediat ci abia într-un viitor indefinit şi cu înfăţişări ce se deosebesc de cele clasice . Aceasta, evident, dacă nu s-a hotărît în alt fel de către „Sfînta Alianţă“, ceea ce ar găsi pretendenţii pregătiţi – spre deosebire de noi , care ne iluzionăm cu drogul „Paradisului terestru“.

12 Mai 2007 – Cele sapte variabile ce pot schimba piata imobiliara in mod hotarator /VI.” Marele Cutremur”

În sfîrşit, arareori evocate dintr-o teamă superstiţioasă de a nu chema răul, ipotezele catastrofice trebuie evocate căci, din păcate sînt mai probabile decît cele ce depind de om.

„Marele Cutremur“.
Apropierea anului 2000 aduce în Bucureşti şi o maladie socială resuscitată , ce s-ar putea denumi psihoza seismică. În conţinutul acesteia intră şi un reflex milenarist ce traduce frica de sfârşitul lumii dar şi stimul organizat administrativ şi întreţinut . La acea dată, prin decizia unui ministru sunt recenzate imobile şubrezite ce primesc curand un indicator ce prevesteşte răul, denumit de concetăţenii lui Caragiale „bulina roşie“, aratand ca in Orient toate se iau „in usor” si devin anecdota.Totusi, preistoria acestei manevre de teroare sociala ( de fapt, in buna parte inca o invarteala a Stapanirii lacome ce isi intemeiaza concluziile pe pseudo-expertize facute cu skepsis) ar trebui studiata atent si dezvaluita ; dar raul s-a facut.
Odata pornit programul de falsificare a realitatii apare , în prea scurtă vreme, şi montajul parazitar, alcătuit dintr-un consorţiu de companii de proiectare, avize, organizări de lucrări şi altele din aceiaşi făină care , in spiritul epocii acesteia de triumf al amagirii confirma „versiunea dirijata” si o intareste prin” consensul specialistilor” (dar bine platiti si ” partasi”). Efectul public este simţitor deşi sunt încă destui cei ce nu mai cred că astfel de concluzii ar fi adevărate si banuiesc,fara sa se insele excesiv, ca obiectivul nu era ” binele public” ci micsorarea de preturi pentru cladirile ultracentrale desemnate a fi „in pericol”,asa cum s-a mai facut de multe ori,in alte domenii, cu efect evident.
Inaintea acestei combinatii foarte ingenioase, piaţa imobiliară ar fi trebuit să reacţioneze cu rapiditate dar, şi în acest caz, modificările s-au produs cu o relativă încetineală . Contrar ipotezelor catastrofiste, nu s-a putut cumpăra imediat „apartament ultracentral“ pe nimic şi nici către 2006 măcar acest gen de ocazie nu a aparut frecvent. Încă destui străini, motivaţi de noţiunea de „Downtown“, aleg soluţii ce uimesc pe localnici dar arareori se comentează astfel de opţiuni ; rămâne uimirea si un semn de intrebare cu ecou prelung.
Desi diminuări oarecari de preţ şi de interes ar putea aparea din acest motiv ,totusi consecinţele se văd cel mai bine în mentalităţi. Astăzi , cine vrea să cumpere „elegant“ manifestă prevedere la orice clădire cu o oarecare vechime ( şi greşeşte ) dar alege mai degrabă „blocurile de antreprenori sălbatici“, ridicate, precum ciupercile după ploaie, în toate zonele „cu blazon“, alegand „fara sa poata opta „si fără măcar a verifica realitatea de pe teren si calitatea noului ,devenit fetis. Astfel încât se cumpără prudent – dacă nu chiar având un nod în gât – clădirea veche , deja cu preţ micşorat dar se preferă „noul“ ilustrat de obicei de un fel de club de speculatori ce cumpără teren şi clădesc cu repeziciune în „rezidenţial“.
Bineînţeles, astfel de atitudini legendare sunt rele căci resping analiza punctuală, cazul, construcţia în sine. Nu rezultă de nicăieri că un imobil de o anumită vârstă ar fi obligatoriu de respins iar „noul“ – stabil, solid şi neafectabil. Expertiza, de fapt, ar trebui să hotărască, dar aceasta nu se face iar ceea ce este „nou“ nu se verifică defel,considerandu-se aprioric ca ” modernul e bun” iar ” vechiul este caduc” . Dezechilibrul există , deci, şi generează adesea erori căci frica de o moarte cumplită şi de pierdere gravă de avere împiedică gândirea lucidă si atitudinile calculate.Efectele sunt indiscutabile . Fondul imobiliar cu tradiţie se declasează indiferent dacă se documentează sau nu afecţiuni iar „noul“ se preferă, aducând ponderea cumpărătorilor în zone de „rezidenţial nou“ cum sunt Dorobanţi – Floreasca, Popa Savu – Aviatorilor, Şcoala Herăstrău şi Băneasa – Pipera. „Părăsit“, din punct de vedere psihologic, oraşul vechi se estompează ca însemnătate până la momentul critic ce va hotărî, de fapt, care va fi viitorul lui.
Un fapt este însă în afară de orice îndoială , deşi nu se cunoaşte in detalii ori nu se invocă în mod curent. Desfăşurat în etape ce conduc azi la imaginea a patru oraşe diferite ce coexistă, Bucureştii se aşează pe dealuri, în foste albii de râu şi de lacuri astăzi secate şi pe terenuri „recuperate“ prin adaos de pământ peste gunoaie, bălegar de grajduri şi argilă din cărămidăriile de odinioară. Evident, efectele acestei situaţii se întrevăd chiar dacă sursa e puţin cunoscută si se tine la departare de ochii curiosi si de condeiele netocmite. Rezulta ca indiferent daca”vechi” sau”nou” , orasul va fi afectat nediscutabil caci „picioarele lui sunt nesigure”
Din nefericire,in aceasta materie reacţia psihologică nici nu contează cine-ştie-ce căci rămîne în afară de orice discuţie iminenţa unui seism de proporţii.Atunci cand acesta se va produce, el afectează cu siguranţă în chip major Bucureştii şi există ideea, încă nepopularizată, că acesta este sfîrşitul „marelui oraş“, distrus în arii vitale şi periclitat într-o proporţie considerabilă dintr-un fond imobiliar uzat şi chiar nesigur sau „nou” si neispravit. Din această perspectivă, nu atît pagubele (ce se evaluează, în teorie, la cote astronomice) ar fi esenţiale ci inutilizarea oraşului prin blocaje ce vor dura intervale lungi . Aceasta ar modifica accentele urbane şi ar obliga reorganizarea celui de-al cincilea Bucureşti ori iniţierea altui oraş şi semi-abandonarea celui vechi, devenit un gen de rezervaţie şi reconstituit în exotic tradiţional şi muzeistic , o Viena de Ringstrasse(reconstituita de fapt recent, adica de numai treizeci si ceva de ani)ceea ce, la drept vorbind, ar salva ,paradoxal, orasul de asaltul lacomiei irationale de azi.

11 Mai 2007 – Cele sapte variabile ce pot schimba piata imobiliara in mod hotarator /V.” Efectul UE”

„Efectul UE“.
Prin raport la participaţia OTAN , care – oricît de sistematică ar fi prin caracterul militar – nu aduce decît consecinţe limitate , „integrarea în Uniunea Europeană“ (cum i se spune, în limbajul administrativ, fără nuanţe) schimbă mult realităţile , deşi, din păcate, nu în forma latiriii peste noi a unei „Pays de Coccagne“unde curg fluvii de lapte si miere , asa cum se prezintă adeseori.
Şi în aceast materie, scenariile de viitor nu circulă deşi ar fi probabil că există . Fapt este că , din punct de vedere imobiliar, rezultatul ce se obtine va fi suficient de complex şi nu aduce defel cu interpretările triumfaliste si stereotipe, de uz curent si de limbaj simplificat ca si gandirea celor ce le propaga . Ideea că abia atunci „vin investitorii“ (văzuţi ca o grupare filantropă, ce risipeşte munti de bani în stînga şi în dreapta, spre binefacerea primitorului popor român) este atît de primitivă încît nici nu merităevocată. Pînă azi , cine conteaza si a avut „de venit“ a venit căci contrar aserţiunilor necalificate ce apareau periodic in preajma anului 2000 legislaţia imobiliară era încă demult la noi deopotriva îngăduitoare şi permeabilă si reprezenta un argument de fructuos plasament de bani ,ce s-a pierdut, ca de obicei, de catre intarziatii care au ascultat de propaganda negativa si nu realitati. Altii , mai bine cotati, nu aveau totusi datele noastre dar prin paradox au avut in chip continuu o „presa vorbita mai buna” . În Polonia, unde abia către sfarsitul deceniului trecut s-a permis să se cumpere apartamente de către străini iar „redobîndirile“ au fost tratate mai responsabil „şurubul legal“ a rămas multă vreme vădit mai strîns decît aici insa polonezii nu au facut caz in aceasta materie si au stiut sa traga foloase .Noi , „obiectivisti” cum ne povatuieste „intelectualitatea creola”, am tras ponoasele.

Indiferent de starea de fapt ,care-i un efect de procese locale convulsive , noutăţi vor fi, bineînţeles, pe pieţele azi „ interzise “ (deşi permeabile în forme para-legale) şi, întîi de toate , în materie de exploataţie agricolă . Arendaşii de azi (italieni, de regulă, în Banat şi Transilvania) vor cumpăra, la preţ jos, teren arabil dacă nu chiar şi podgorie (ceea ce îşi doresc) dar speculaţiile visate de unii români vor aduce, prin diferenţe, doar cîştiguri mai mici fata de ceea ce inchipuiesc cei care traiesc impulsionati deo lacomie continua si lipsita de simtul proportiilor. Cînd maximum de valoare pentru un hectar românesc „din agricultura” nu va depăşi vreodată 5.000 de dolari americani , înţelegem, de fapt, sensul evoluţiei care , avand initial o precadere speculativa , se va concentra in productia agricola de exploatatii rezonabile de cateva zeci de hectare(si nu „marile proprietati”de tip sud-american,visate de un fost ministru specializat in afacerile cu paduri). Dar nu ” vanzarea pamantului” (in orice caz -mai lenta decat s-ar dori de catre unii) va fi marea tema posibila ci un arhipelag de ipoteze plauzibile,unde va trebui sa includem domenii dintre cele mai felurite , cuprinzand locuinta , „imobiliar de afacere” si „plezirist”.Intre altele, mize cu valoare peste medie se vor pune şi în materie de ” reorganizări” şi „remodelări” de spaţii industriale, azi atît de sinistru abandonate încît răul final pare deja atins desi punctul negativ nu s-a observat in evaluarile sociale curente.

Apoi , „dezvoltările“, cum se denumesc azi construcţiile de cartiere, care se extind în mod categoric, cu probabilitate prin „înghiţire“ de antreprenori şi promotori locali căci apare antrepriza străină susţinută de finanţatori, capabilă să se sprijine pe un „picior“ mare si sa desfasoare planificat -si in termen lung- scheme care aiurea s-au dovedit aducatoare de bani rezonabili ,nu precum castigurile de aici , din epoca ” deceniului straniu” , absolut socante prin proportii si prin efectele de criza sociala latenta .

În general, piaţa de investiţii se intensifică iar imobiliarul primitiv şi intuitiv de pînă acum se diversifică în date ce se înţeleg greu la nivelul de astăzi , prea amatoristic si format in mentalitatea de ” bisnitar” care defineste pe afaceristul roman din categoria clientelei si apartinator de obicei ” camarilei ” . Apare cumpărătorul sistematic de case de raport cu dimensiuni oricît de mari ( stereotip al anilor 30 din secolul trecut) lucrînd cu unicul criteriu al profitului ; dar este un cumpărător expert şi strîns la pungă , ce negociază sîngeros . În schimb, semi-falimentul blocurilor de birouri (ca afacere declarativ atracţioasă) se profilează ameninţător . Şi aşa mai departe.
Dar sensul mişcărilor nu este doar „de acolo încoace“. Dacă „liberalizarea autorizaţiei de muncă“ se va face cîndva şi pentru români, atunci vom avea o migraţie masivă, care goleşte unele regiuni si aduce alte dezechilibre -în genul comunelor abandonate din fosta RDG, pe unde azi suflă vîntul prin ferestrele sparte- şi poate chiar emigranţi ce îşi părăsesc casele ori le vînd ieftin şi nesocotit ,crezand ca nu vor mai avea nevoie de „locul ” lor si isi vor afla salasul pe aiurea ,unde se proiecteaza vise de om sarac . Sigur este,insa, că „munca în străinătate“ aduce si astazi capital şi injectează bani de care trebuie tinut seama , acesta fiind un fenomen recent ce s-a observat sistematic încă din vara lui 2003 dar va putea să se intensifice la momentul propice. De fapt, proporţiile starii generale vor fi importante si, pana la urma, foloasele ,adica rezumînd în limbaj esopic: „cît vine şi cît pleacă“, ceea ce azi inca nu se întrevede.

10 Mai 2007 – Cele sapte variabile ce pot schimba piata imobiliara in mod hotarator /IV.” Efectul OTAN”

Cu o miză neobisnuit de staruitoare se invocă adeseori la noi ipotezele geo-politice, de fapt nişte modele de aspect integraţionist ce nu sînt atît de recente la români dar se privesc astazi cu o exuberanţă stranie cînd ar trebui măcar tratate cum grano salis.

„Efectul OTAN“.
Unii pun nădejde în Pactul Nord-Atlantic evocand motive dintre cele mai diferite si intre acestea chiar ” dezvoltarile imobiliare” ce le-ar presupune dar şi pe această temă apar legende destule şi lipsesc analizele fără prejudecăţi, ori există şi nu sînt publice. In orice caz, componenta utopica este prezenta si aici in chip frecvent . În 1998 , un personaj cu funcţie respectabilă începuse să-mi descrie diversitatea ” investiţiei imobiliare ” ce va aduce OTAN, incepînd de la construcţii de baze militare sub forma unor adevărate orăşele ridicate de la firul ierbii – si dotate ” modern” ( fetisul epocii !)cu baruri, discoteci, super-marché-uri, săli de forţă şi chiar terenuri de baseball – şi incununate de blocuri de garsoniere pentru soldaţi , semănînd cu hotelul unei statiuni de odihna in regiune de Litoral . Era, pe scurt, o imagine a paradisului terestru. Este, însă aceasta, plauzibilă? În 1995, o companie imobiliară înfiinţată la repezeală în Londra şi unde Guvernul american avea cam 70% ca participaţie majoritară, îşi cumpărase un mic palat în Bucureşti spre a-i sluji drept birouri in vederea unor extinderi despre care se vorbea putin si misterios. Directorul american , ce mă vizitase în semn de curtoazie fiindca ma ocupasem stralucit de”implantarea ” lor , dăduse a se înţelege că orice ” investiţie viitoare OTAN” se va desfusura pe acest canal şi adaugase ca strategia ar fi elaborată deja,urmand numai sa se traduca in realitate „cand va fi sa fie”. Cît şi cum din aceasta nu va ramane ipoteza ,evident că se va vedea şi si va putea fi cantarita mai atent dacă va fi cazul . Sigur este insa că legenda oraşelor militare înălţate precum Las Vegas pe un cîmp pustiu este nostimă şi fabulatorie si va trebui inlaturata din imaginarul colectiv unde modificarile in bine aduse prin interventii brutale ale unui factor mistic indefinit staruie cu efect nociv la un popor invatat sa se iluzioneze si sa viseze cu ochii deschisi . Aici, OTAN nu va constitui ” baze militare ” şi aeroporturi ( pentru că, de fapt, acestea există şi nu trebuie decît să fie parasite de catre localnici spre a le face loc americanilor ) şi nu va cumpăra blocuri în oraşe căci componenta vietii soldatesti pretinde strictete , disciplină şi fereală iar „tabara militara” de tip roman nu contine numai folklor ci si rigori . Mai mult decît atît, modelul de enclavă, aplicat în Germania in alte vremuri , este istoriceşte caduc şi inoperant.

9 Mai 2007 – Cele sapte variabile ce pot schimba piata imobiliara in mod hotarator /III. Un alt ” sistem circulatoriu „

Schimbarea „sistemului circulatoriu ”

Ideea de ” faţa noua a Romaniei ” prin retele de cai de comunicatie absolut noi – ce se vehiculeaza cateodata in urmarea unei ideologii de importatie- era posibil a se concretiza daca ” materialul nostru istoric” ar fi fost altul . Dar noi ne grabim lent si urmand un ceas interior mai degraba local decat sincronizat ,oricat s-ar deschide umbrela de catre Stapanire cand ploua la Rasarit ori la Apus iar la Bucuresti soarele straluceste . O altfel de aşezare economică s-ar fi produs totuşi dacă în interval scurt ar fi putut apărea alte şosele şi mai cu seamă autostrăzi căci , în această speţă , totul reacţionează repede şi aduce efect în sistem anarhic , de „viitură“ cu urmari necalculabile si indefinite . Şi receptivitatea socială s-ar fi manifestat , cu efect vădit şi masiv în imobiliar fiindca orisiunde apar , drumurile modelează şi corodează, fiind cu probabilitate factorul de capatai ce schimbă faţa unei colectivităţi , alături de identificarea de resurse noi cu valoare .

Si , totusi, altfel de accente capabile de preschimbari esentiale ar fi greu de inchipuit in structurile romanesti de azi cand nodurile stabile dateaza de multa vreme si ceea ce a fost de modificat s-a modificat in cam doua sute de ani anteriori .” Soseaua” noua – insa de odinioara- si sistematizarea miscarilor rapide si-au facut efectul ,prin consumarea unui ciclu „tehnologic” irepetabil ; si felul cum au lucrat constituie o etapa revoluta dar capitala. Pe la începutul secolului XIX, Piteştii se întăresc şi se afirmă cînd se văd aşezaţi deodată în calea „şoselei“ de Bucureşti şi atrag comerţul diversificat de la munte şi de la şes, facand orasele traditionale sa se aseze in penumbra si sa decada in relativ. Atunci se declasează Rucărul ,socotit a fi sanctuar de civilizatie montana enigmatica, si care nu se recuperează ca însemnătate nici azi măcar deşi rămîne ca o idee de nobleţe imaginară inca multa vreme iar acum este privit ca o bizarerie din alt timp sufletesc si fara ecou perceput corect . Insa ” uzurpatorul” nu se dezvolta fara piedica si cînd, peste încă aproape un secol, drumul de fier îi îngăduie negustorului să ajungă mai degrabă în Capitală decît la Piteşti , oraşul aristocraţiei comerciale şi al latifundiarilor de Subcarpaţi se trezeşte peste noapte deposedat de „coroană“ si , deodata cu el, decade si boierimea de vale si de deal care a dat ,la noi, dinastia Bratienilor si o impresionanta clasa initial mercantila si ulterior exprimata politiceste ,stramutandu-se insa la Bucuresti .
Astfel de fracturi – ce nu aduc decît scurtă neorînduiala dar sacrifică temple de comerţ instituite – au o frecvenţă istorică la romani si se traduc chiar si in aparente fluctuatii de cicluri despre care se vorbeste prea putin si cand se vorbeste se omite stratul de civilizatie traditional . Caci, de fapt, pînă către 1940, România îşi desfăşurase o întreagă geografie de tîrguri , iarmaroace şi oboare ce se organizau cu socotinţă şi ceremonial întocmai la soroc si traduceau in reteaua geografica un calendar cosmic avand un reflex negustoresc necontestabil si indicand o varietate de ritualistica profana inca neanalizata . Această lume, cu secretele ei astăzi complet impenetrabile ori , poate , risipite, s-a destrămat in superficie cînd apar şosele de circulaţie rapidă ce lărgesc orizontul si peste ea s-a raspandit o asa-numita ” civilizatie ” socotita moderna desi esenta ei , in preistoria consumismului de azi, nu -i altceva decat un retetism simplificator si hraparet .
Unii observa ca de aici anumite reziduuri rămîn şi se refac cu mică febră cîteodată , unele pînă azi dar fără cine ştie ce urmări , căci, în fond , constituirea sistemului circulator este încheiată la noi prin coexistenta dintre vechile organizari omenesti si adaosurile adecvate si adaptate la mecanismul de functionare ” clasic” care a triumfat prin ” aglutinare” . Caci ceea ce , în materie de direcţii şi legături , a trebuit să se formeze cu necesitate , s-a format şi poate doar se va dubla , prin alternativa paralelă (si fara sa se strice ) ori se va întări şi moderniza , confirmand uimitorul ” navod ” oranduit pe principiul statiilor de posta , cu targusoare din treizeci in treizeci de kilometri pe marile cai negustoresti ce leaga pe neamt si leah de Orient . Altfel de căi şi de legături importante – şi cu pronuntate fluctuatii de afacere imobiliară ce s-ar simţi – vor fi , deci , cu greu de închipuit cata vreme „natura” nu se preschimba cum vrea omul ci il obliga la adaptare si corectie potrivita.
Exemplele se ştiu , evocandu-se uneori , şi nici măcar afacerea visată de speculatorii ce plăteau bine , ieri si alaltaieri , ca să afle mai devreme pe unde va trece autostrada Bucureşti-Braşov nu a devenit o adevărată afacere căci in viitor la noi nu vor fi căi completamente inedite ci doar „ alternative “ de o insemnatate mediocra si care nu vor transforma cutari sate oarecari in metropole fara memorie . Semi-inutilitatea Transfăgărăşanului ,care nazuia sa „civilizeze” arhaica trecere periodica prin vama Cucului , confirmă aceste încheieri .

8 Mai 2007 – Cele sapte variabile ce pot schimba piata imobiliara in mod hotarator /II. O alta Capitala

„Sindromul Sarmisegetuza“.
Improbabilă în acest deceniu este deopotrivă şi modificarea asezarii Capitalei deşi ideile de acest fel circulă fără a se putea încă dezbate public cu seninătate. Un anumit gen de conservatism care ignoră privirea de sus , ce îmbrăţişează istoria lungă, „lasă lucrurile aşa cum sînt“ si nu se intrevad inca argumente spre a-l corecta . Dar a se modifica o pozitie de Capitală nu-i o in sine catastrofă şi nici o aventură dacă procesele diverse ce se adună o cer şi fac decizia obligatorie .De altminteri, precedente exista si se pot evoca usor . Suceava, Iaşi, Cluj, Tîrgovişte, Alba Iulia, spre a nu pomeni Curţile domneşti de odinioară (constituind acestea capitale sezoniere) sînt, la rîndul lor, Capitale ce aveau reprezentativitate într-un ieri repartizat diferit şi azi,fiindca nu mai sînt ce au fost, nu s-a sfarsit nici destinul lor istoric si nici nu s-a stramutat pamantul din loc .In fond, si orasele mari ca si oamenii au soarta lor si ,pana la urma, norocul” inscris in stele „iar cand apare cazul dramatical risipirii definitive se nasc si explicatiile , cateodata din categoria magicului . Astazi cine mai ştie pe unde se găseşte Baia, capitala Moldovei din Evul Mediu, ajuns un sătuc inceţoşat şi dramatic ,de pe lîngă Mănăstirea Rîşca? Astfel încît ipoteza altei Capitale rămîne teoreticeste validă si posibila, desi nu probabila .
La drept vorbind, Bucureştii sînt, în calitate de Capitală, o creaţie otomană, alegîndu-se de catre ocupant în chip de oraş de şes, cu vulnerabilitate considerabila şi situat la numai două poşte de frontieră, expus astfel recuceririlor lesnicioase si ilustrînd, aşadar, vasalitatea definita si geografic . Aceasta ar fi , în definitiv , motivaţia simbolică . Dar şi Londra, stabilită de ocupantul roman drept capitală în virtutea apropierii de marea ce îi dădea expunere totală, exemplifică acest caz şi rămîne pînă azi ceea ce se ştie şi nu supara , in ultima analiza . La noi,insa, mai degrabă motivaţia morală se individualizează si explica . Tradiţional pestriţ şi „cosmopolit“ la nivel de Balkani , Bucureştii rămîn oraşul de adunătură ireductibil. El nu arată vreo metafizică şi este incapabil de a-şi valorifica funcţia virtuală de metropolă pentru toată românimea, şi de locus centri, situat mai sus de Dunărea văzută ca un fluviu interior faţă de toţi „federaţii“ din Sud, Vest şi Răsărit. Fără sens ofensiv ci mai degrabă expresie regresivă şi de consumpţiune internă fără rost înalt, Bucureştii sînt in traditia nu doar folclorica ,si pînă astăzi chiar, oraşul cu nucleul de bogătaşi, rezidenţi de iarnă, plecaţi verile la moşie ori pe Riviera şi, în sine, organizat nesistematic şi leneş în forma unei federaţii de sate.

Răul etern românesc, Bucureşti se defineşte, totuşi, atît de constitutiv autohton încît este o neputinţă parcă a-l scădea aducîndu-l către margine si inlaturandu-i din aspectul lui emblematic in bine si in rau si ,de altfel, a-l deposeda de coroana prin decizie administrativă si fara o slabire de insemnatate practica(posibila totusi daca nu isi va gasi sensul istoric regional, astazi inca prea putin perceput)rămîne doar o nădejde firavă. Unii ar dori, şi visează la aceasta , Capitala în munţi, imaginînd o Sarmisegetuza de azi, inexpugnabilă şi semeaţă, arătînd autoritate şi evidenţiind puterea, dar această ipoteză este de neimaginat acum , într-o ţară ce parcă nici nu mai ştie pentru ce trăieşte.

7 Mai 2007 – Cele sapte variabile ce pot schimba piata imobiliara in mod hotarator /I.Modificarea administrativa a Tarii

Variabile : cele şapte necunoscute

Oricît de omogen s-ar constitui o piaţă imobiliară şi va funcţiona, totuşi modificări cu origini exterioare acesteia dar cu efecte astazi cu neputinţă de anticipat sînt încă posibile. Există, în ultima analiză, şapte necunoscute ce pot schimba radical ponderea ce se acceptă azi, indiferent dacă astfel de fracturi – ori fenomene intrucatva previzibile- s-ar manifesta în doar o singură varianta. Întîi de toate, sînt ipotezele administrative şi teritoriale, totuşi puţin plauzibile, măcar în acest deceniu ce urmează.

„România Mare“. O „Românie Mare“ ce ar rezulta din unificarea cu Basarabia, spre a exemplifica, reclamă deziderate ce nu se anticipează azi şi altfel de priorităţi spre a funcţiona corespunzător-caci esenta unei asemenea variante nu-i sentimentala ori „restaurationista” ci functionala. Indiferent dacă principiul tranzitoriu semi-chinez „o ţară – două guverne“, ce se invoca pe la începutul anilor ‘90, s-ar aplica sau nu, realitatea ar cere decizii obligatorii şi neîntîrziate: o altă ţesătură în căile de comunicaţii spre a reface sistemul circulatoriu al unui organism astăzi secţionat; inevitabile migraţii interne de populaţie ce angajează suprasolicitari în regiunile cu atracţiozitate unde se adună masse, şi vacuizări, de unde se porneşte în bejenie; pieţe imobiliare noi, regionale, cu diferenţe mari ce îngăduie plasament speculativ; invazie de capital achizitoriu; suplimentări de regiuni ce interesează şi presiune mai puţin activă faţă de ceea ce azi se urmăreşte aici, prea de tot atent.Modelul nu se va indeparta cu mult de ” cazul Germaniei” care astazi are o ” Germanie de Est” cu o piata imobiliara uimitor de ieftina intr-o Europa unde, sub presiunile vanzarilor organizate de bani, totul se scumpeste pana la inevitabilul crah.
Într-un cuvînt, cresc si scad “cotele“ de valori în direcţii ce nu se pot prevedea astazi si nici macar atunci cand va fi sa fie . O „Ţară nouă“, cu un Litoral necalculabil de extins şi cu adaosul încă virgin şi neagregat, cu teren arabil chiar şi mai ieftin decît cel mai ieftin din Bărăgan , cu podgorii ce interesează nu doar pe români şi, în definitiv, cu un fond imobiliar ce este o enigmă nedezlegată pentru noi astăzi, este cu neputinţă a nu înclina măcar centrul de greutate in raport cu ceea ce se stie azi si functioneaza in felul ce ii este propriu. Enigme ar fi, de fapt, pretutindeni în această materie şi este cu neputinţă de schiţat vreo umbră de prognoză cîtă vreme nici măcar vreun scenariu general nu s-a întreprins pînă azi, cu seriozitate şi minim document, ceea ce arată cît de inutil apare a emite măcar un gînd pe această temă care se ia în calcul prognostic din ce în ce mai firav şi se tratează cu o stranie lipsă de curiozitate intelectuală, de parcă implică populaţii din Patagonia şi de la Cercul Polar.
Totuşi, o variantă restrînsă ar putea interveni dacă şi cînd s-ar corecta organizarea teritorială de acum, în forma reînfiinţării de „judeţe dispărute“ ceea ce ar fi o eroare ce prelungeşte instabilitatea, prea îndelungată. Nu mai vorbim, evident, despre „federalizare“, „regionalizare“, „autonomii“ şi alte aiureli istorice, tocmai bune spre a complica, fără vreun remediu posibil ulterior, maladia lipsei de identitate aflat in plina extindere sistematica acum.

5 Mai 2007 – O propunere actuala despre dezvoltarea Bucurestilor : ” Megapolis valah „

Inainte de a extinde ” monitorul” zilnic in materie de imobiliar ,aducand de luni teme noi , de mai directa actualitate , m-am gandit sa public din nou un studiu care , in climatul de depravare ce a cuprins Bucurestii inca din anii de inceput ai acestui deceniu , isi pastreaza actualitatea . El s-a formulat cu claritate acum doi ani si jumatate si este cunoscut in mediile cele mai diverse; dar Stapanirea isi vede inainte de actiunea discretionara , nociva si hrapareata care a generat, sub ochii prostiti ai unei populatii amagite si dezarmate propagandistic , un masacru urbanistic uluitor. Cei care au bunacredinta vor citi ingandurati aceste pagini pline,insa, de nadejde;caci nu va ramane asa cum vor ” ei „
____________________________________________

ARGUMENT

Prezenta alcătuire de principii s-a născut fără să o fi prevăzut-o mai înainte de a o redacta. Am scris-o în doar două zile, în vreme ce mă documentam pentru „Principiul Kiseleff“, socotind că ar trebui să se concretizeze într-o formă ceva mai puţin „artistică“ decît o fac de obicei. De-aceea se şi înfăţişează într-o manieră ce nu prefer dar socotesc ca fiind necesară acum, cînd încă este nevoie de o comunicare cu lărgime şi pătrundere acolo unde nu se confundă „artisticul“ cu „visătoria fără suport“.

Cînd, acum vreo cîţiva ani, am început să reflectez la viitorul Bucureştilor, unde locuiesc din obligaţie şi nu de plăcere, mi-am dat seama că va fi inevitabil să mă încerc în a dezlega nu doar enigma acestei agregări – pe care nimic n-o recomanda în a deveni ceea ce este – ci şi soarta ei în istoria ce vine, şansa de a supravieţui, viitorul de mîine şi de poimîine, înfăţişarea de vreodată. Astăzi, după ce am încheiat o documentare ce nu s-a desfăşurat uşor, sînt încredinţat că, în lumea de mişcări intensificate ce ne defineşte, Bucureştii se vor înnoi prin multiplicare ori se vor consuma lent, pînă la a se epuiza, dispărînd cîndva ca un actor îmbătrînit ce şi-a uitat rolul măreţ ce juca altădată.

Ceea ce urmează aici sînt principii, uneori chiar şi deziderate şi, numai în cîteva puncte doar, încercări de a face schiţa cîte unei soluţii. Abia mai pe urmă ar trebui să se descrie metodele pentru a se traduce din schemă în concretul teoretic un gînd ce, poate, nu se va îndeplini. Dar şi acestea le voi propune curînd, cînd le va veni sorocul.

Am scris acestea fără a socoti că reprezintă soluţia ci doar o ipoteză ceva mai întărită decît simpla opinie. Sînt propoziţiuni ce exprimă sforţarea de a pune „ceva“ acolo unde nu se află decît superficialitate gălăgioasă, calcule din spatele uşilor închise şi arareori doar altceva decît spirit balkanic de învîrteală şi profit fără efort.

Să fie doar o utopie? Să fie chiar o profeţie? Între aceste ipoteze stă doar viitorul ce se va constitui, indiferent ca întotdeauna, la iluzia noastră de a-l formula altfel decît trebuie să fie.

28 Septembrie 2004,

Bucureşti

O SUTĂ DE PRINCIPII DOCTRINARE

1. Din punct de vedere ideal, Capitala României ar trebui să se afle în Transilvania, nu atît în Sarmisegetuza, cum s-a propus cu o soluţie utopică şi sentimentală, ci mai degrabă în Alba-Iulia.

2. Întrucît această modificare nu va fi posibilă din raţiuni de tradiţie, organizare economică şi interes privat necorectabil, atunci Bucureştiul merită un tratament diferenţiat şi special.

3. „Interesul privat necorectabil“ reprezintă totalitatea mizelor de proprietate, avere şi profit particular ce leagă inextricabil Bucureştiul de grupurile influente de putere.

4. „Tratamentul diferenţiat şi special“ însemnează ansamblul de decizii care, sacrificînd interesul privat pe termen scurt în favoarea aceluiaşi interes privat pe termen lung – inclusiv conservarea de avere, ar putea evita apariţia sindromului de oraş inutilizabil.

5. „Oraşul inutilizabil“ va aduce, în mod inerent, decăderea treptată a întregului sistem de valori, cu prioritate economice, creat şi legat de Bucureşti, în favoarea centrelor urbane transilvănene, „cetăţi de markgraf“, cu ritm accelerat în dezvoltarea stimulată de circulaţia de capital occidental.

6. Acest proces, dacă se va consuma, va putea aduce schimbarea de-la-sine a Capitalei economice şi conservarea, pentru Bucureşti, a caracterului decorativ şi simbolic, exclusiv de Capitală tradiţională.

7. Perspectiva regresiunii treptate pînă la condiţia de „coajă fără miez“ nu este dezirabilă întrucît ar fi echivalentă cu risipirea unei cantităţi imense de valori economice şi sociale, creînd posibile convulsii, inclusiv sociale.

8. Doctrina oficială accentuează obligaţia de a stăvili mişcarea centrifugă printr-o nouă corecţie urbană, cu caracter centripet.

9. Oraşul a suferit anterior patru corecţii urbane majore, în epoci definite de Kiseleff, Pake Protopopescu, Carol al II-lea şi Nicolae Ceauşescu, acestea adăugîndu-se în chip hotărîtor altora, minore şi continui, începute încă din vremea lui Constantin Brâncoveanu.

10. Caracteristicile corecţiilor anterioare au rezultat din context ca şi din obiectivele avute în vedere de Organizator.

11. „Principiul Kiseleff“ desemnează creaţia unui model de oraş ideal, cu dezvoltare geometrică, schiţat întîi pe hartă şi completat ulterior, uneori mult peste momentul istoric imediat.

12. În acest fel, oraşul cu uliţe pustii devine matricea reglementată a oraşului viitor care doar completează proiectul stabilit şi in-modificabil.

13. Intervenţionismul de tip Pake Protopopescu exemplifică, la alte proporţii pentru Bucureşti, acţiunea corectoare înfăptuită, pentru Paris, de baronul Haussmann.

14. Epoca lui Carol al II-lea aduce revoluţia urbană tăcută, creaţia oraşului clasic prin adaos de construcţie intensivă, ce conduce la agregare, completare şi formulă întregită.

15. Cea mai recentă corecţie – şi, la drept vorbind, şi cea mai drastică – putea satisface, pentru cîteva decenii, obligaţiile urbane potrivite tipului de societate din Vechiul Regim.

16. Curmarea acestuia în mod ne-evoluţionist şi înlocuirea cu organizări simplificate, de tip post-catastrofic, a generat fenomene cu un grad ridicat de acceleraţie, acumulare de procese anarhice şi dezvoltării cu aspect stihial.

17. „Noua Societate“ fără model strategic, apărută în mod sincronizat cu febra extensiunii de capital anonim sub forma globalizării, adaugă poveri insuportabile pentru un organism incapabil să le suporte.

18. În forma de azi, corecţia urbană recentă se dovedeşte insuficientă pentru o societate care, înaintînd într-o direcţie ce nu se anticipase, arde etapele şi consumă întreg potenţialul de suportabilitate calculat anterior.

19. Imaginată ca o soluţia posibilă, a cincea corecţie istorică majoră nu mai este posibilă acum.

20. Argumentul principal constă în obligaţia de a corecta, în termen scurt, ponderea urbană, ceea ce este cu neputinţă de înfăptuit într-un oraş supraaglomerat.

21. Apoi, Memoria socială, bîntuită de trauma oraşului demolat, sacrificiu fără rost, şi biografii amînate, va face obstrucţie acestei încercări prea apropiate de momentul anilor ‘80.

22. Dar indiferent dacă mulţimile vor încuviinţa sau nu această decizie posibilă dar improbabilă, corecţia însăşi ar fi superficială întrucît aceasta ar necesita în mod obligatoriu, intervenţia în infrastructură.

23. Dacă se va încerca aceasta, în mod aventuristic, va rezulta doar un consum inutil de energii şi bani.

24. Sînt posibile însă adaosuri, completări, restaurări de arii urbane ce merită valorificate, adică, de fapt, corecţie minoră.

25. În mod inexplicabil şi fără o dezbatere publică, se preconizează în mod tacit o modificare de pondere urbană realizată prin decizie administrativă.

26. Există un proiect semi-ezoteric de re-organizare orăşenească ale cărui caracteristici doar se întrevăd în documentele oficiale elaborate în mediu privat şi ratificate administrativ.

27. Doctrina acestei re-organizări este dezvoltare prin constrîngere, o noţiune plauzibilă pentru arii mai reduse, inaplicabilă în cazul unui organism de mari dimensiuni, cu tendinţe interne extrem de puternice.

28. Obiectivul declarat al acestei re-organizări ar fi extinderea armonioasă, completarea echilibrată a tuturor zonelor concentrice oraşului actual.

29. Această metodă este denumită policentrism; ea re-editează însă ideologia oraşelor-satelit.

30. Soluţia policentrică invocată ar fi dezvoltarea serviciilor şi centrelor „comunale“ ce asigură „independenţa“ cartierului, devenit sat-în-oraş.

31. Policentrismul invocat în această formă se şi realizează astăzi în mod tacit (apar Cartierul-fără-nume al hipermarketurilor de la capătul autostrăzii, reţeaua Carrefour care împînzeşte diferite zone urbane divergente etc.) dar nu oraşul s-a dezvoltat în preajma lor ci doar comerţul de mic-gros, cash&carry.

32. Încercarea de a reorganiza oraşul cu mijloace pseudo-administrative – dar conţinînd, în realitate, interese speculatorii – este aventuroasă şi se va încheia cu un eşec care doar va încetini, fără să modifice, tendinţele dezvoltării naturale.

33. Este exclus să se poată corecta, fără nici un alt argument decît interdicţia de a se dezvolta regiunea de dezvoltare, ponderea urbană organică în favoarea altor regiuni, unde există numai intereul privat.

34. În realitate, policentrismul nu este o temă comercială, el se reazemă, de obicei, pe altfel de energii, de obicei enigmatice, subconştiente.

35. Dezvoltarea policentrică este utopie dacă temeiurile ei nu se regăsesc în realitatea profundă ci doar în speculaţia cu terenuri.

36. Însăşi miza în afacere este greşită căci elimină cîştigul sigur în favoarea jocului la ruletă.

37. Policentrismul doctrinar ar fi posibil într-o singură situaţie, prin soluţia de porto-franco: transformarea regiunilor periferice nedezvoltate în „zone libere“.

38. Teoria policentrismului exemplifică, în ultimă analiză, lipsa de perspectivă şi inaptitudinea acţiunii publice în folos public.

39. Incapacitatea de a crea o strategie urbană convenabilă şi eficientă – posibilă, prin măsuri administrative clare însă dure, în sensul dezvoltării, nu împotriva lui – este cronică între altele şi din cauza politicilor pseudo-populiste.

40. Pseudo-populismul administrativ desemnează acel echilibru de vinovăţii între administratorul care jefuieşte şi cetăţeanul jefuit fără să ştie.

41. Evoluţiile din ultimul secol au generat deja o concentrare urbană cu direcţie de dezvoltare definită, care face ca oraşul să înainteze natural.

42. Sensul de evoluţie către Nord nu se poate explica în mod sumar şi nu conţine un singur motiv.

43. Fiind o enigmă, această direcţie de înaintare nu poate fi oprită – ci doar încetinită dacă se doreşte – dar procesul fiind organic, deznodămîntul este previzibil.

44. Acest proces conduce la formarea, sub ochii noştri, a unui şir de oraşe care, aglutinîndu-se ne-organizat, creează un megapolis valah de mari dimensiuni.

45. Astăzi, megapolisul valah nu mai constituie o ipoteză ci o realitate în constituire, ce se observă în adaosuri cotidiene.

46. În chip natural, încheierea acestui proces se va produce către 2045-2050.

47. Aşa cum se conturează acum, megapolisul valah va fi un oraş gigantic, cu constituţie stihială, format anarhic, după modelul cartierului fără nume Pipera.

48. El va fi lipsit, fără intervenţia autorităţii publice, de caracterul comunal ce îl dobîndesc, de obicei, proiectele gîndite în evoluţie.

49. Din acest motiv, va fi necesară sistematizarea întregului prin proiect de ansamblu, integrator.

50. Obligaţia de a rezolva, prin îndreptare, viitorul megapolisului valah se întîlneşte cu necesitatea de a corecta major ori atenua caracterul de oraş inutilizabil al Bucureştiului de azi.

51. Aparent, şi doar teoretic, acestea sînt două teme distincte: megapolisul valah, proces inevitabil, şi „Noul Bucureşti“, oraşul nou, în oglinda oraşului clasic, proces dezirabil.

52. După toate datele, „inevitabilitatea“ oraşului nou se profilează într-o perspectivă neaşteptată despre care se vorbeşte sumar, în mod neaplicat şi fără scenariile elementare.

53. Soarta Oraşului va deveni problematică odată cu „Ziua necunoscută“, cînd se va produce, inevitabil şi el, Marele Cutremur.

54. Fiind capitala cu „cel mai ridicat grad de risc seismic“, Bucureşti este, de fapt, marele bolnav al Europei.

55. Un număr impresionant de erori urbanistice, greşeli voite sau nevoite de proiect, execuţie şi, în cele din urmă, de conformaţie imobiliară se vor conjuga sub forma celui mai mare dezastru din istoria acestui oraş.

56. Întreaga arie denumită tradiţional „Marile Bulevarde“ va fi afectată în mod hotărîtor, provocînd, datorită caracterului de axă vitală, întreruperea activităţilor cotidiene.

57. Dezastrul „telunic“ va fi urmat în următoarele zile de un dezastru şi mai mare, dezastrul social.

58. Incapacitatea, evidentă, de decizie, organizare şi gîndire prospectivă a administraţiei va întări haosul creat, în chip inerent, de nenorocirea obiectivă.

59. Atunci se va dovedi caracterul scenografic şi decorativ al tuturor schimbărilor produse, fără nici un rezultat concret, în anii anteriori.

60. Inaptitudinea de a organiza cu strategie în termen lung se confirmă prin întîrzierea operaţiunilor imediate, prin amînări „tehnice“ şi justificări complet nefolositoare.

61. Oraşul paralizat prin afectarea aproape iremediabilă a coloanei vertebrale va cunoaşte o prăbuşire economică şi socială fără precedent.

62. Procesul de reconstrucţie – astăzi nici măcar studiat la nivel de scenariu – va dura atît de mult şi va fi atît de costisitor încît, la încheierea lui, se va produce într-un oraş aproape părăsit.

63. Astfel încît, „Noul Bucureşti“, crescut pe ruinele Bucureştiului sacrificat, va apărea tot atît de neorganizat, pripit şi fără logică precum orice adaos făcut sub regimul necesităţii.

64. „Noul Bucureşti“ devine, aşadar, o realitate iminentă şi, în consecinţă, programul lui va trebui adăugat operaţiunilor de corecţie a megapolisului în constituire prin soluţii de sistematizare comună.

65. „Sistematizarea“ este înţeleasă astăzi în felul unui model exterior realităţii, stabilit administrativ şi legiferat în ideea de a se aplica mecanic.

66. O întrebare legitimă ar fi: cine elaborează modelul sistematic?

67. Organizarea sistematică realistă nu poate fi decît continuarea proceselor naturale în scopul dezvoltării lor supravegheate, conform unui scop intrinsec evident.

68. Sistematizarea ar însemna, în acest caz, „înghiţirea“ realităţilor existente şi acomodarea lor în planul general.

69. Planificarea întregului va fi realizată iniţial în teorie, urmînd „principiul Kiseleff“ ce impune apariţia modelului geometric şi creaţie matricială ce se completează, căpătînd conţinut prin metodologie complexă, ce nu se descrie aici.

70. Implicaţiile, dintre cele mai diverse, vor fi incomensurabile ca valori şi vor avea consecinţe pe termen lung dintre cele mai neprevăzute.

71. „Noul Bucureşti“, fiind o parte din megapolisul valah, va modifica perspective de valorificare a întregii geografii conexe.

72. Oraşul nou trebuie să devină o agregare gîndită ecologic, atîta vreme cît beneficiază de resursele îngăduite.

73. „Saharizarea“ vechiului Bucureşti, generată de lichidarea parcurilor ne-tradiţionale, este un fapt necontestabil.

74. Înglobarea pădurilor în oraş şi re-împădurirea Bucureştiului clasic vor rezolva dezastrul de mediu ambiant, şocant în actualitatea imediată.

75. „Noul Bucureşti“ va integra şi două cursuri de apă, astăzi extra-urbane (Argeş şi Ialomiţa) şi un şir, devenit central, de lacuri ne-exploatate actual.

76. El va trebui să beneficieze şi de aportul economic al Canalului Dunăre-Bucureşti.

77. Esenţială este, simultan cu orice distribuţie de accent social şi economic, croiala infrastructurii de comunicaţie.

78. Oraşul nou va trebui înzestrat cu un alt aeroport după ce Băneasa va fi dispărut, înghiţit de un cartier de reşedinţe iar „Henri Coandă“, ajuns la o margine de oraş, îşi va fi consumat momentul de apogeu.

79. Din punct de vedere al organizării de căi de comunicaţie, metroul, cu o reţea de suprafaţă şi subterană, va putea rezolva mult din necesităţile curente dar, deopotrivă, se va impune şi transportul pe calea ferată „urbană“.

80. „Marile Bulevarde“ vor deveni altele decît unicul drum „de Ploieşti“ şi secundarul „drum de Tîrgovişte“ de astăzi, care, integrîndu-se în ţesătura străzilor de mîine, îşi vor diminua în mod vădit din însemnătate.

81. Principiul integrării existentului şi nu cel ce impune adaptarea la existent trebuie să se întrebuinţeze pretutindeni.

82. Oraşul nou va fi oraşul administraţiei centrale, cu un Guvern ce se stabileşte într-un punct socotit anterior (ipoteza „Guvernului de la Snagov“ nu-i aventuroasă), al companiilor active şi importante, al cartierelor de salariaţi (ridicate prin investiţia „de firmă“ în felul soluţiilor adoptate în anii ‘30 din secolul trecut), al serviciilor diverse şi necesare; este Bucureştiul dinamic, în expansiune.

83. Deopotrivă, „Noul Bucureşti“ va căpăta un caracter cosmopolit mai pronunţat şi, poate, mai productiv căci aportul de populaţie diversă, din toată lumea civilizată, va spori.

84. Întrucît investiţia publică de mari proporţii, ce se profilează odată la un deceniu, atrage capitaluri de pretutindeni, rezultă că indigenizarea unor companii importante internaţionale ar putea întări economic un oraş care astăzi pare a-şi fi atins limita superioară de atracţiozitate.

85. „Noul Bucureşti“ nu elimină oraşul vechi ci îl des-congestionează şi îl ajută să se valorifice, despovărîndu-l.

86. Soluţia finală se subînţelege sub forma a două structuri complementare, în oglindă, cu accente diferite într-o unitate care, la rîndul ei, se include într-o formulă şi mai largă, de megapolis.

87. Vechiul Bucureşti va deveni cu precădere o rezervaţie urbană pentru o populaţie diversificată, cu accentul predominant pe burghezia înlesnită.

88. Oraşul clasic va fi obligat să-şi organizeze mitologiile în vederea unui ansamblu de simboluri turistice valide.

89. Mitropolia va deveni „Oraşul sacru“, Akropolea Bucureştilor, sub forma unui punct de concentraţie spirituală, de pelerinaje şi procesiuni.

90. Biblioteca Naţională va trebui încheiată şi întrebuinţată mai mult decît proiectul elaborat anterior.

91. „Centrul istoric“, aspiratorul tradiţional de bani din fonduri internaţionale, este obligatoriu să devină oraşul tradiţional comercial care trebuia să apară demult, utilizînd toate soluţiile verosimile concretizate în alte părţi cu succes.

92. Regiunea centrală, pe străzile cu tradiţie, va fi esenţial să devină arie pedestră.

93. Cartierele clasice, interbelice, Sanctuar de populaţie aşezată, îşi vor recăpăta, în mod tacit, aerul ideal.

94. Prin aplicarea şi la Bucureşti a legii Malraux, ce prevede cosmetizarea faţadelor de clădiri la fiecare trei sau cinci ani – sub sancţiunea unor amenzi usturătoare – oraşul se va împrospăta, căpătînd un caracter viu, „occidental“.

95. Megapolisul valah va constitui, indiferent dacă se însoţeşte sau nu de „Noul Bucureşti“, cea mai importantă organizare umană din Balkani şi poate chiar din Europa de Est.

96. Din acest motiv, întregul sistem mitologic va trebui modificat în vederea susţinerii acestei poziţii de punct de atracţie regional.

97. Prin însăşi complexitatea organizării, procesul de mitizare va trebui gîndit corespunzător.

98. Alăturarea unor unităţi aparent distincte, cu pondere comercială, turistică, de „loisir“ şi de producţie reclamînd servicii diverse şi, în ultimă analiză, un întreg ce trebuie echilibrat şi armonizat, obligă la o viziune integratoare pe care anterior nu am avut-o şi nu am prevăzut-o.

99. „Internaţionalizarea regională“ a megapolisului întins de la Dunăre la Carpaţi pretinde a se răspunde unor cereri complexe ce depăşesc graniţele României.

100. Acestea sînt, de bună seamă, şi principiile „Noului Bucureşti“, dacă el va apărea în forma corecţiei care fructifică şi civilizează caracterul sălbatic al oraşului fără bariere ce creşte în fiecare zi.

4 Mai 2007 – O „noutate veche ” : Zona metropolitana Bucuresti

Acum doar puţină vreme, am băgat de seamă că începe a se pune în discuţie, timid şi aproape pe ocolite – aşa cum se obişnuieşte la noi, o ipoteză ce se numeşte – în limbajul administrativ pompos si necontinutistic „Zona Metropolitană Bucureşti”. Ca şi in alte rânduri, vom avea şi acum un simulacru de „dezbatere publică”, unde se vor amesteca doar unii jurnalişti şi unii specialişti, astfel încât să se obţină întocmai o întărire de concluzii apriorice, aşa cum este cutuma la noi, în marginile Imperiului.

Şl, totuşi, ideea aceasta nu numai că nu este nouă ci, în felul el, căpătase un contur de încă destulă vreme. La drept vorbind, ea apăruse acum aproape trei sferturi de veac şi fusese enunţată , poate într-o formă primitivă, de câţiva urbanişti din anii ’30, din secolul trecut. Peste încă aproape o jumătate de veac, în anii ’70 şi ’80 , alţi câţiva sociologi si cărturari, specialişti în geografie urbană, socotiseră folositor a o relua, într-o formă care, dacă ar fi cunoscută astăzi, ar fi surprinzătoare prin noutate şi, în orice caz, prin perspectivă superioară ,stupefiind pe cei ce isi inchipuie ca istoria are amanari mecaniciste si epoci de ” somn deplin”. Dar ori nu se cunosc acestea (ceea ce nu-i de mirare, căci noi, crescând pe aparente fracturi , avem o anumită virtuozitate în a descoperi roata a o suta oară şi America încă o dată) ori se dispretuiesc , fiindcă abia noi, aici şi acum, suntem cei ce trebuie să obţinem gloria pentru ceea ce nu ne aparţine.
În această materie, m-am exprimat şi eu, cu destui ani înainte de apariţia „proiectului zonei metropolitane”, unde îmi regăsesc o parte considerabilă din idei ; dar din nefericire, nu toate; adică, mai bine zis, lipsesc cele mai dezinteresate.
Acesta este un mister pe care va trebui să îl elucidăm cândva, fiindcă, la noi, se adaptează de către Stăpânire doar ceea ce, provenind de la specialişti, se potriveşte cu spiritul apucător al celor ce învârtesc banii şi pecetluiesc hârtiile.
Am scris, deci, despre acestea încă din anul 2001, am publicat câteva fragmente capitale în cartea mea „România in anul 2010″, considerata azi a fi „o carte profetică”, am adăugat „principii şi metode”, în „Megapolis valah”. Totul se va relua într-o carte viitoare („Principiul Kiseletff”) spre a se observa mai bine ce s-ar fi putut face şi nu s-a făcut.
În lumea noastră, tulburată din rânduiaia el tradiţională, curată şi statornică, de către mâini ce nu se mai satura să apuce, poate că vom avea, încă o dată, cum am mai avut, „ziduri neisprăvite” sau clădite greşit şi parţial strâmb şi nesemnificativ, cum pare-se că se arată şi acesta, ce îl observăm acum. Dar poate că nu va fi aşa; şi poate că vom înţelege – odată şi odată – că „puterea este la cetăţeni” şi nu la cei a căror purtare este de stăpâni neîngrădiţi, pentru azi şi pentru eternitate. Şi, poate, vom mai înţelege ceva: să nu-i dăm voie cizmarului (indiferent cum îl cheamă) să se ridice mai sus de înălţimea sandalei.

3 Mai 2007 – INTREBARI SI RASPUNSURI – Cine cumpara apartamente de bloc , la Paris , cu 27 milioane de Euro ?

Intrebare de la jurnalista SIMONA SIMIONESCU,ziarul”Gandul”,Bucuresti
Cum stau lucrurile in Franta, spre exemplu,privitor la casele vechi?

Aceasta este o intrebare ce trebuie lamurita caci exista nu „o Franta” ci mai multe . La Paris, ca sa exemplific,piata imobiliara este stapanita de „apartamente” si nu de „case” ,care sunt putine la vanzare iar cand apar costa sume in sine fabuloase insa nu atat de neobisnuite pe o piata eminamente scumpa .Prin urmare , ” casa veche ” nu se cumpara la Paris fiindca nu se gaseste iar exceptiile rarissime nici nu merita puse la socoteala. ” Vechiul” este insa vedeta in materie de apartamente luxoase din categoria ” fondului haussmanian ” , traducand in principal zonele de sanctuar urban a caror notorietate a depasit de mult domeniul specialistilor in imobiliar ; sunt „block-hausuri” in Cartierul Latin , in Bucci ,pe langa Domul Invalizilor si in Saint-Germain des Pres sau in rue du Faubourg Saint-Honore ,unde se oranduiesc deopotriva visele „locative” si ” foamea de imagine ” . La drept vorbind, un „apartament haussmanian” nu impune decat prin faima iar ” cladirea” (caci ,prin paradox, la Paris se vinde bine ” apartamentul in bloc vechi”) se aseamana cateodata cu ceea ce cunoastem de la Bucuresti , din traditia imobiliarului interbelic (si chiar mai redus in calitate decat la noi) unde scara ingusta , ferestrele catre ” curtea interioara ” (unde domnesc franghiile de rufe intotdeauna pline ) si holurile intunecoase sunt tematica raspandita. Daca nu as stii ca voi scandaliza pe cei ce cred ca ” aiurea” toate sunt mai bune decat la noi, as inainta sustinand ca nici macar nu se pot compara ” apartamentele burgheze” de pe Dambovita cu „locuinta pariziana ” ce se prezinta cu cel putin trei-patru puncte de calitate inferioara in raport cu ce aflam aici.
Si totusi , la Paris faima face piata astfel incat nimeni nu se mai mira auzind ca mai bine de 60 % din cumparatorii de ” apartamente scumpe” sunt straini veniti din toate cele patru zari si mai ales italieni , daca nu chiar rusi. In toamna anului trecut ,in mediile imobiliare pariziene , facuse senzatie zvonul care indica o cumparare de apartament in ” Saint Germain des Pres” la un pret considerat halucinant (si chiar asa si era) caci 27 de milioane de euro se platesc cu mari ezitari chiar si atunci cand noul proprietar este un tanar” seic rosu”,adica un rus din categoria cheltuitorilor care au facut ca , in unele restaurante luxoase, lista de bucate sa se scrie si in limba lui Puskin.
Dar Parisul ilustreaza ,fara indoiala , cazul atipic si pe langa aceasta speta intalnim ,si inteligibila si accesibila, „Franta oraselor traditionale”,unde casele exista si participa la o piata febrila unde astfel de oferte se cauta si se prefera iar preturile sunt acceptabile ,fara a intra in categoria”ieftina”. Dar capital este ,ca „imobil de prestigiu” emblematic,” domeniul rural”, care contine ,de fapt,o piata de castele de o remarcabila diversitate , unde coexista oferta de cam un milion de Euro si pana la mai bine de 10-15 milioane pentru cladiri impunatoare crescute in mijlocul unui parc de suprafete mari ; diferenta o da in aceasta materie , ca pretutindeni, asezarea sau ,cum se spune in jargonul comic al agentilor de la Bucuresti ,”locatia”.

2 Mai 2007 – Asteptand ” Marile Vacante ” – Ce se vinde si ce se cumpara in luna Mai ?

Gânduri pentru „vara aceasta”

Sfârşitul primăverii aduce intensificarea pieţii imobiliare de „plezirism” şi de vreme tihnită şi de odihnă. Ideea însăşi că vacanţa se apropie stimulează această atitudine şi o configurează mai bine. De altminteri, încep şi la noi să se constituie calendarele paralele care, în alte părţi, sunt uneori mai importante decât măsurarea obişnuită a timpului obiectiv. In Franţa, de pildă, de îndată ce vine iulie cam toată suflarea orăşenească aşteaptă, cu înfrigurare, „Les Vacances”, timpul ieşirii din conexiune, de fapt „saturnalia” modernă. Parisul este câteodată, dacă meteorologia îngăduie, aproape golit de localnici a căror migraţie către alte orizonturi se produce cu o ritmicitate sezonieră ce impresionează prin caracterul aproape ritualistic . Este un surogat de transhumanţă proprie modului de viaţă consumist, care şi-a creat argumentele interioare, obiectivele şi chiar şi modul de a se desfăşura . Consecinţele sunt izbitoare şi le vom observa curând şi la noi, dacă nu chiar se şi întrezăresc încă de pe acum. Astfel încât , în luna mai gândul la miezul verii accentuează, prin „puterea obişnuinţei” ce începe să se impună, înclinaţia inerentă de a se croi planuri şi a se face proiect. Bineînţeles că şi imobiliarul resimte aceste îndemnări încurajate şi de un anumit procent de bani suplimentari despre care trebuie să amintim. Întâi de toate, sunt banii rămaşi din dividende ori, mai bine zis, „socotiţi” de către încasatorul de profit în ipoteza că se valorifică spre a se achiziţiona „case şi terenuri” de orice fel dar, mai probabil, şi de întrebuinţare imediată. Aşadar, cine nu are, încă, o „casă de vacanţă” năzuieşte s-o obţină spre a o folosi chiar din acesta vară. Dar, pe lângă gândul personal apare, de bună-seamă, participarea la afacere în felul extinderii celei ce există ori prin deschiderea altora noi. În această materie, câteva precizări merită făcute.

Pe Litoral, din punct de vedere al investiţiei pentru câştigat bani totul îngheaţă. Cine nu a pregătit până acum hotel, magazin, restaurant (ori populara „terasă”) nu mai are nici o soluţie spre a se „mişca”de acum incolo fără un risc major. Şi dacă apare, prin absurd, „Marele întârziat” vânzătorul ce îl va putea îndestula dictează totul şi câştigă „bine”. Nici măcar cumpărătorul pentru „uz personal” nu mai poate acţiona în lărgime la drept vorbind, dacă nu cumva riscă şi el să cumpere „casă de vacanţă” nouă ori „gata renovată”, ceea ce îi va aduce plusuri în plata preţului, căci utilizarea imediată trebuie plătită. Valabilă este, deci, în exclusivitate, oferta „prèt-à-habiter„, ceea ce bineînţeles că nu exclude altfel de cumpărături – cu un scop tipic de „plasament” – care, de obicei, se fac în orice sezon şi nu sunt afectate de presiunea timpului (teren de construcţie, casă pentru renovat cândva, hotel în delabrare ce se va include în programe de „reparaţie capitală” şi pentru care, azi, vânzătorul nu poate obţine, peste vară, nimic altceva decât alţi bani cheltuiţi pentru pază şi întreţinere curentă).

Din acest punct de vedere, situaţia se repetă în aproape aceleaşi coordonate şi în ce priveşte Muntele şi Dealul, cu diferenţa că aici agitaţia în a se exploata imobiliarul turistic este continuă şi cu doar câteva accese minore în preajma sezonului, pregătindu-i „deschiderea triumfală”. Analogiile merg, câteodată, până la copia parcă trasă la şapirograf căci, bineînţeles, plata va fi mai mare pentru „casa nouă” ori „renovată” când vacanţele bat, cum se zice, la uşă şi există un frison, obiectiv, de emoţie în aşteptarea zile lor fără griji.

Dar ciclurile mai calme şi mai largi sunt evidente aici şi rareori ritmurile se accelerează căci – spre deosebire de Litoralul unde întinderea este definitivă şi alternativa devine restrânsă – în materie de „Munte” şi „Deal” regula este de a se alege întotdeauna „convenabilul”, accesibilul şi chiar varianta ieftină în dauna scumpirii nejustificate şi fără dezvoltare sigură. Astfel încât, luna Mai este mai degrabă o perioadă ca oricare alta, unde „a cumpra acum” nu se întâlneşte decât dacă se profilează vreo ocazie care nu trebuie pierdută.
Însă mai există, la drept vorbind, astfel de „ocazii” ori aceasta este încă o iluzie dintre cele atât de numeroase, ce fac câteodată atmosfera din „imobiliar” irespirabilă? Aceasta este o întrebare ce ar merita un tratament aplicat, obţinându-se concluzii ce sunt posibile doar întrebuinţându-se acordul fin, analiza inteligentă. Momentul aparţine completării de bani ce s-ar putea folosi pentru renovări de locuinţă, adaosului la o cumpărătura, suplimentului pentru vacanţă şi, în general, plăţii de nevoie care traduce, până la urmă, cele mai diverse angarale şi „calcule de proprietar”. Vânzătorul s-ar dispersa, astfel , cu mai multă înţelegere de proprietatea inutilizabilă curent care poate fi o „casă bătrânească”, un teren retrocedat, o clădire moştenită aflată departe de reşedinţa de toata ziua şi de oraşul unde îşi câştigă pâinea zilnică. Acestea formează, de obicei, obiectul disponibil şi, practic, argumentul financiar ce echilibrează socotelile curente făcute de cei, majoritari, ce câştigă bani din surse definite şi nu au „o afacere”. De aici provine ideea însăşi de a vinde „bine”, adică obţinându-se suma trebuitoare în imediat, dar la un pret situat „în piaţă” ,in ideea de a se tranzacţiona în interval scurt.

Este, de altfel, epoca deschisă, când până şi „achizitorii de case” se manifestă cu interes, înainte de vacanţele pe care, unii, le vor petrece în Europa Occidentală, în Egipt ori în America de Sus. „Timpul” se defineşte prin disponibilitate şi, deci, mişcare naturală, ceva mai accelerată ca si cum omul ar astepta ” vacanta” ca o acolada a iluziei ca nimic nu este trecator si ca totul se desfasoara in prezentul infinit .