1 Iunie 2007 -„ROMÂNIA DE VITRINĂ“ – „Comuna din Băneasa“-un model utopic ?

Evocarea ” Noului cartier al Primaverii ” in forma „orasului de miliardari Baneasa ” se face de o anumita vreme fara a produce rumori desi sistemul propagandistic intrebuintat este remarcabil . Dar ce ar trebui să fie, de fapt, acest proiect ce a pasionat şi încă pasionează ,fara sa se comenteze ,totusi, decat sporadic si documentat pripit ? Este, în ultimă analiză, un fel de „Beverly Hills“ fără coline , un oraş conceput abia acum sistematic ce conţine nu doar locuinţe ci şi magazine , birouri, şcoli, policlinici şi biserică. Numai proiectul iniţial, de la Corbeanca , al „Paradisului Verde“, mai avea această structură apriorică de „comunitate“ desi faţă de acesta, implicaţiile vor fi mai mari şi produc modificări în straturi mai numeroase decît ar apărea la o prea repede vedere.
Însăşi anvergura , ce nu se poate compara cu ideile anterioare , impresionează mai întîi, creind fara nici o indoiala efecte care,oricum, nu puteau sa fie marunte. În materie de „rezidenţial“, apar deodată cateva mii de cladiri cu maximum un etaj , foarte probabil bine dotate intr-o vreme cand „piata scumpa „se traduce in ” condominium-uri” aproximative si ” vile redobandite ” prin dosare adeseori epice . ” Noua clasa” si in parte si „marea burghezie industriala ” isi inventeaza astfel sanctuarul . Caci, în realitate, acesta este argumentul capital pentru „Beverly Hills“ de Băneasa : caracterul, foarte probabil compact, al cumpărătorilor de proprietăţi. Ideea prezintă mai multe avantaje : concepţia este unitară şi direct „comunală“ ; „reţeaua de utilităţi“ este sigură şi organizată generic şi nu, punctual, de fiecare „beneficiar“ (precum altadata, în „Şcoala Herăstrău“ şi „Iancu Nicolae“, operaţiuni adesea generatoare de coşmaruri); sistem „comunal“ de servicii; magazine „în incintă“ dar tot „în incintă“ şi blocuri de birouri (în ideea de a „lipi“ casa cu afacerea); apendice faţă de Bucureşti, cu legătură imediată; aeroport de avionete şi avioane uşoare, de uz particular ( ceea ce va deveni, pare-se, „Aeroportul Băneasa“) ; parcuri incluse în proiect ca şi iazuri, ce se vor întinde pe vreo 20 de hectare. Iată, deci, o structură de „oraş închis“, aş spune chiar o „rezervaţie“.
Cît priveşte „structura socială“, ea se poate prevedea şi, deci, este de presupus că mulţi dintre cei fixaţi astăzi în Pipera si „Iancu Nicolae“ vor migra către „Beverly Hills“ de Băneasa în virtutea unui spirit de corp ce se subînţelege. Nu-i exclus ca, odată cu întîile semne de constituire, „proiectul“ să creeze si o hemoragie de clientelă şi companiilor de antreprenori ce operau în regiuni apropiate şi care, deci, vor înregistra perturbări în dezvoltările ce estimau anterior.
Urmarile vor fi extinse si complexe , inraurind si piaţa de „supermagazine“ -prin asezarea de „centre comerciale“ concentrate -si nici „spaţiile de birouri“ nu vor rămîne, ca să zic aşa, netulburate. Indiferent daca vor fi 320.000 de metri pătraţi de birouri ,sau mai multi – ce se vor vinde sau închiria –impresia generica este de „centru de afaceri“ cu aspect de mamut care , în mod curios, apare tocmai atunci cînd această piaţă sta în Bucureşti in echilibru precar.
Pe ansamblu, concepţia este articulată dar, bineînţeles, realitatea o va putea corecta in moduri astazi inca imprevizibile caci, in fond, nici ” Parcul Jianu ” nu reproduce punct cu punct imaginea lui de planseta .

Anunțuri

31 Mai 2007 -„ROMÂNIA DE VITRINĂ“ – Bucureşti: cartiere de vile şi „sate de miliardari“/ cum s-au format ele ?

Asa cum se banuia intr-o tara cu o concentratie sud-americana de averi , „piaţa scumpă“ nu se va prăbuşi si nici nu scade in intensitatea de crestere nesabuita de preturi , evidenţiind recent o accelerare indiscutabilă ce se manifestă cu precădere în materie „de construcţii noi“. Azi schiţate doar, satele de miliardari vor fi mîine cele mai căutate medii de viaţă curentă, iar procesul se extinde şi în afara sacrosanctei zone de nord.
De fapt, abia acum va căpăta agregare şi se va organiza o tendinţă ce şi-a căutat direcţia în „deceniul straniu“, anterior anului 2000. Întîrzierea se explică dar motivele nu-s uşor de desluşit. Totuşi , spre a se înţelege evoluţia de aci înainte, cîteva evocări merită făcute.
Cele dintîi îndemnări către creaţia de „cartiere de vile“ sînt, în Bucureşti, anterioare anului 1993. Ele au origine în mitologia Cartierului Primăverii şi năzuiesc să descopere variante , „prelungiri“ ale acestuia ori alternative ce „se aseamănă“ cu acestspaţiu social mitic. De fapt, cei dintîi miliardari români se grăbesc, ca o întîie etapă de legitimare, către cartierul select, aparţinînd anterior nomenclaturii, şi se arată dispuşi să plătească sume exorbitante spre a o substitui. Acesta este, în realitate, un paricid. Templul puterii nu este însă atît de permeabil în faţa agresiunii financiare ; sîntem prin 1991-92 şi lipsesc proprietăţile apte de a fi vîndute . Astfel încît, se descoperă alternativa, „imaginea în oglindă“, surogatul. Dacă, în 1991, a locui pe Bd. Aviatorilor era echivalent cu a participa la viaţa „protipentadei“, un an mai tîrziu, la doar cîteva sute de metri de acesta, în vechiul cătun al Şcolii Herăstrău, încep să răsară vile aspectuoase, cu înfăţişare opulentă, constituind o „prelungire“ a „cartierului interzis“.

Procesul înaintează rapid dar anarhic şi astfel apare un fel de sat luxos şi bizar, complet nesistematic şi înghesuit, o capodoperă de insalubritate urbană, care nu se mai poate repara . În locul unor gospodării de talie mică şi întinse pe parcele de dimensiuni modeste, a apărut un conglomerat de betoane unde clădirea „omoară“ terenul minuscul rămas în jurul casei; uliţe strîmte, unde maşinile de pompieri vor intra greu, ori nu vor intra deloc în cazul, Doamne fereşte, al unui incendiu şi unde agregatele de gunoieri îşi fac loc cu riscuri majore; bovindouri de vile, înzestrate cu ferestre largi de termopan, atîrnînd aproape peste stradelă, creind aliniamente dizgraţioase, răsfrînte în luciul pietrei de rîu ce acoperă pămîntul nisipos şi colbul murdar al pavajelor aproximative.
Eşecul acestui sat improvizat de VIP-uri, azi transformat tacit, dar parţial, în birouri şi locuinţe pentru „staff de transnaţionale“ este categoric. Lipseşte de aici elementul ordonator, ceea ce a orînduit corect şi echilibrat, la începutul anilor ’30, „Parcul Jianu“ ce deveni ulterior „Cartierul Primăverii“: sistematizarea. Pretutindeni în lume astfel de „arii de dezvoltare“ se croiesc întîi pe planşetă şi se gîndesc în ansamblu si abia apoi se traduc in concret fara sa se inventeze „la fata locului” dupa capriciile cate unui jupan. Abia dacă ridicarea „cvartalului Bouygues“, aşa-zisul „sat francez“ în regiunea apropiată de parc (o investiţie gîndită unitar, drept ceea ce şi este, adică un sat colonial în genul celor descrise, pentru Vietnam, de Marguerite Duras în „Stăvilar la Pacific“) a mai atenuat ceva din haosul urbanistic instalat către 1994 în „Şcoala Herăstrău“. Dar răul era deja produs şi astfel o ipoteză de dezvoltare se consumase inacceptabil.
Nu era, însă, unica. În 1993, un studiu de prognoză pentru investiţie imobiliară rezidenţială în Bucureşti definea trei regiuni cu potenţial înalt dar realizabil în procente diferite: „Şcoala Herăstrău“, cheiul de pe străzile Gîrlei şi Madrigalului şi zona ce limitează Şoseaua Petricani. O addenda atrăgea atenţia asupra Peninsulei Plumbuita. Dintre acestea, doar pe str. Gîrlei există, către 2006, oarecari mişcări de natură imobiliară şi nici acestea la nivelul previzibil. De fapt, dificultatea de a strămuta un număr relativ mare de „localnici“ şi a organiza, în acest fel, terenul, prefaţînd investiţia, este şi azi piedica aproape de netrecut , o fractiune din „simptomele locale traditionale ” care nu se incheie aici . Lipsa de experienţă în acest fel de operaţiuni şi nepriceperea în acţiunea de anvergură, tipice in activităţile imobiliare de pe la noi, completează motivele şi explică, de fapt, amînările. Dar potenţialul rămîne şi cu probabilitate va fi fructificat cîndva. De altminteri, un proiect – destul de suspect – iniţiat prin 1998 de un primar de sector în combinaţie cu un afacerist italian , ce s-ar fi tradus prin inaltarea unui cartier („Paradiso verde“, o denumire ce era ea însăşi o hoţie dezgustătoare, deposedînd de „marca industrială“ pe Cristian Ţînţăreanu) în marginile Lacului Toboc şi peste pepiniera Şoselei Petricani întăreşte aceste ipoteze.
Distrugerea de pepiniere, proiectată de chiar acel primar dar începută cu „satul francez“, se continuă în 2001)prefatand masacrul vegetatiei devenit astazi sistematic si parca” satanist”- şi se desăvîrşeste în 2002 în marginea de est a Şoselei Nordului unde – în numai cîteva luni – a început să răsară un cvartal de vile după ce , într-o noapte , o echipă „afro-americană“ anonimă , tocmită de o agenţie imobiliară îndrăzneaţă , a tăiat sute de copaci cu drujbele, facand o sinistra curatenie ce a inlesnit „retrocedarile ” si „investitiile tocmite ” anterior, organizate pana la milimetru . Zic „cvartal“, cu un termen uzitat adesea în mediul sovietic, pentru că, de fapt, întreaga zonă se va împînzi de mici ansambluri de vile, închise cu sîrmă ghimpată şi păzite de agenţi, a căror „sistematizare“ va consta într-o alee centrală mărginită de alinieri de vile fără curte ori grădină , semănînd ca picăturile de apă şi fără a defini vreo proprietate alta decît aceea comună. Sînt un fel de „Kibbutz-uri de lux“, rodul unei gîndiri sociale foarte curioase, care va reuşi să se impună in anii recenti prin număr si insistenta propagandistica deşi este o superfetatie lipsita de rost .
Aceasta era , în fond , şi eroarea parcului Băneasa, aşa-zis „Cartierul Bayindir“, gîndit să aspire,(catre sfarsitul deceniului anterior) dar în zona „Şoselei Iancu Nicolae“, fonduri considerabile de la plătitori diverşi dar cu lărgime de mînă . E , de fapt, etapa ce a succedat ororile urbanistice din „Şcoala Herăstrău“, profilîndu-se mai întîi pe la începutul lui 1994, cînd s-a observat că preţul terenului urcase acolo mult prea abrupt (către 80-100 $/mp în preajma Parcului Herăstrău, de la 25-30 $/mp cu doar doi ani înainte) iar terenurile întinse, cîmpuri agricole „cu viitor“, de după Grădina Zoologică se negociau la abia 7,5-8 $/mp. Din păcate, cu doar puţine excepţii, erorile din „Şcoala Herăstrău“ se regăsesc în totalitate în „Şoseaua Iancu Nicolae“, o fictiune urbanistica denumita generic ” Pipera ” , cu eroare de gepgrafie ce se explica numai prin neputinta de a o desemna precis. Dar, înainte de toate, in aceste alcatuiri evident este caracterul stihial. Construcţiile se ridică de prea multă vreme cum o da Dumnezeu şi sînt salvate numai de parcele mai întinse decît în „Şcoala Herăstrău“, îngăduind aici grădini frumoase, cu pergole, chioşcuri şi chiar podeţe cu rîuri artificiale.
Cînd , cu putin inainte de anul 2000 , apar „cvartalurile de companie“, arătînd efortul cîte unui antreprenor de a sistematiza întrucîtva regiunea, se mai corectează ceva dar impresia de ansamblu nu se modifică radical. Cîteva astfel de investiţii ordonează local , cazul tipic rămînînd „Bayindir“ dar tipic în erori de altă natură . Înainte de Crăciunul lui 1997 am vizitat, la invitaţia şefei de marketing , reprezentînd „partea turcă“, acest complex de vile, prezentat drept „parc rezidenţial“ şi am fost uimit de amatorismul întregii croieli. Parcă îmi dădea o senzaţie de gol istoric ideea că se risipeşte atîta bănet spre a forţa „inforţabilul“ să se manifeste după un tipar greşit. Era, ca şi acum în recentele „Kibbutz-uri“ din „Şcoala Herăstrău“, o invitaţie la viaţă în colectiv, fără definire de proprietate şi lipsită de o dimensiune, mai ridicată gradual, de intimitate, care se caută de obicei si ar trebui sa arate atitudinea ” in sensul firii „. În astfel de „cvartale“ toţi urmau „să ştie totul despre toţi“ iar caracterul de „colonie“ era în afara oricărei îndoieli. Abia ulterior s-a observat că acesta era gandit doar ca un agregat de locuinţe de tranzit, ce urmau să fie utilizate cu precădere de „management“ străin din companiile implantate aici, trimişi cu misiune economică pentru maximum doi – trei ani; dar şi aceste obiective s-au dovedit utopice şi, în cele din urmă, s-au îngheţat sine die de către promotor.
Pentru ceea ce iniţial fusese „Iancu Nicolae“ (cu „cvartale“, vile ridicate de speculatori pentru revînzare şi cîte un „domeniu“ impresionant înălţat de proprietar pentru uzul propriu) dar extins către Pipera şi Tunari, viitorul rămîne totuşi discutabil iar caracterul „necomunal “, rezultat din alăturările întîmplătoare de proprietăţi, este posibil să genereze migraţii ulterioare deşi unele servicii încep să se organizeze (grădiniţe private, un centru de frumuseţe, clubul fostului Parc Bayindir etc).

Fapt este că, odată cu 2004 , cînd se anticipa o strămutare masivă în zona terenurilor ieftine din Aleea Teişani (dar aceasta se va încetini si astazi scade in chip nediscutabil ), interesul pentru „orăşelul fără nume“ din zona „Iancu Nicolae“ a putut scădea brusc, cu evidente consecinţe nefaste şi pentru promotorii ce încă operează aici ori imaginează alte „extinderi“in regiunea unde ” a mancat lupul oaia”. Factorul de fractură, deocamdată numai o formula propagandistica, este ceea ce se chema initial „Primăverii 2“ (dar va trebui să dobîndească imediat un nume sonor) şi care este – cum s-a şi apreciat – „cel mai mare proiect edilitar din Europa de Est “. Rezultat din „civilizarea“ terenurilor de lot experimental ale Institutului Agronomic, noul cartier „de lux“ va putea modifica pînă către 2008 – 2010 întreaga piaţă imobiliară de vile şi reşedinţe private” bucurestene ” dacă se va realiza, totuşi, vreodată in datele ce se preconizeaza si circulau in pliantele cu continut narcotic raspandite pretutindeni cu o vreme in urma

30 Mai 2007 – „Efectul de vacanţă”- Ce se vinde si ce se cumpara in luna Iunie ?

Oricât ar părea de straniu, începutul verii – dar, la drept vorbind, şi întreg cursul acestui anotimp – încetineşte ritmul în imobiliar într-o manieră greu de anticipat dacă nu am cunoaşte mentalităţile ce stăpânesc în această ţară. De fapt, începe a se manifesta frisonul aşteptării zilelor fără griji, al intervalului de „dolce farmiente”, a ceea ce se cheamă „relaxare”. Un număr indefinit de personagii, dar, în orice caz, consistent şi, de la o zi la alta, în creştere, imaginează vremea paradisiacă, de timp suspendat, care traduce aici ideea însăşi de „concediu”. Mitul lui , manifestat în aceste forme aproape maladive , pare a fi destul de românesc în maniera epidemică în care se manifestă. In alte părţi, omul este mult mai chibzuit şi îşi defineşte calendarul mai clar şi cu mai multă luciditate ; aici, pentru cine îşi permite dar şi pentru cine strânge din dinţi şi economisteşte sângeros ca să meargă la mare , gândul la „zilele fără griji” apare de timpuriu şi creşte cu cât timpul trece şi momentul fast parcă nu mai vine ori vine cu mult prea încet. Acesta este, pe scurt, „efectul de vacanţă”. Încap aici nu doar atitudinea nerăbdătoare şi aşteptarea febricitantă ci şi, când „vacanţa” începe, un fel de iresponsabilitate fericită ce se traduce prin cheltuială fără rost, acceleraţie de spirit risipitor, întrerupere de obiceiuri curente. Aproape toţi cei ce încearcă acest simptom sezonier doresc să se prezinte „altfel decât sunt” şi este în afară de orice îndoială că trăiesc cu intensitate fantasma proprie de personalitate.

Bineînţeles că, în aceste condiţiuni, piaţa imobiliară începe să capete trăsăturile unei „glaciaţiuni” ce se produce în plină vară. Din această perspectivă, câteva disociaţii ar merita făcute căci dacă nu avem o privire fără iluzii putem irosi uneori şi timp dar şi bani într-o manieră care strică socotelile bune. În materie de Litoral, nu mai există nici un fel de nădejde că s-ar mai putea cumpăra „ceva” altfel decât la un preţ neverosimil, de fapt „punitiv”. Acesta, dacă ajunge a se plăti, pedepseşte lipsa de prevedere a celui care, simţind că avea nevoie de un hotel, de o casă de vacanţă sau de un magazin, ar fi trebuit să cumpere iarna iar dacă nu se trezise atunci, măcar pe la începutul primăverii, când încă există „o piaţă realistă”. De fapt, aici se întăreşte zicala ce ne spune că „gospodarul îşi face vara sanie şi iarna car” iar plasamentul în imobiliar nu se poate imagina în maniera irezonabilă ce s-ar putea concretiza vara. Cine cumpără acum, cumpără extravagant şi nu apreciază banul ce va plăti, dacă nu cumva „banul acela nu l-a costat prea mult”. Dar cine are cu adevărat o afacere şi nu trăieşte din „aranjament”, „zeciuială” şi „părţi de contract” ştie că acum poate cel mult să prospecteze şi să urmărească prudent „cum merge piaţa” unde se gândeşte că va plasa bani etc. Dar nu mai mult.
Abia către toamnă, când furia estivală se linişteşte şi toţi cei ce trăiesc din industria verii încep să-şi facă socotelile şi închid porţile „afacerii” lor mai mari ori mai mărunte, s-ar putea începe o negociere ce se poate dezvolta pozitiv.

De fapt, aceiaşi conduită se impune şi pentru cel care nu se gândeşte la investiţii ci doar la folos propriu şi proprietate pentru uz „civil”. Fiindcă nimic realist nu se poate închega acum, tot ce se poate închipui mai cu socotinţă este să se îmbine, după regula clasică latină, „utilul cu plăcutul”. Bineînţeles că o privire-două, uneori chiar şi a treia, mai detaliată, la câte o propunere de vânzare ce se află în indiferent ce domeniu, este posibilă şi chiar se recomanda dar trebuie să avem certitudinea că aceasta este doar prospecţie şi că, dacă se revine către toamna preţul va fi probabil „mai omenesc”. Vara, de fapt, toata suflarea exploatează, în cele mai diversificate forme, tot ce se poate exploata în materie de vacanţă : cine are, nu vinde, iar cine vinde prin hazard, vinde ca să „prindă ocazia” care, în mitologia neo-românească a imobiliarului, ar putea fi „un străin bogat ce nu ştie preţurile şi dă orice sumă căci i se va părea puţin” ori „românul bogat, Patronul”, de fapt un membru al cleptocraţiei care nu mai ştie şirul milioanelor de dolari.
lată iluzii ce se nasc frecvent în mediile unde insolaţia este o primejdie curentă. Dar ideea că astfel de situaţii sunt prezente numai pe Litoral este, în mod categoric, greşită fiindcă în aproape aceiaşi manieră se tratează sezonul plăcerilor şi la Munte şi poate că şi la Deal. Fondul este în orişice caz, identic şi diferă numai intensitatea şi unele elemente specifice, aparţinând contextului. În această materie, diferenţa capitală este între mentalitatea de staţiune, unde tot ce se petrece pe Litoral se repetă cu doar alt cadru geografic, şi psihologia de sat de vacanţă ori de comună pitorească. Bineînţeles că în acest mediu „piaţa” este mai deschisă şi deţine un grad continuu de permeabilitate care îngăduie să se poată cumpăra oricând şi doar cu atenţie la coordonatele de bază (proprietate, construibilitate – dacă se doreşte cumpărare de teren – reţele accesibile ori în funcţiune etc.) Şi totuşi, o anumită prudenţă trebuie să existe şi aici. Psihologia vânzătorului de la ţara este afectată vara de ideea că acesta este anotimpul migraţiilor sezoniere, care aduc cumpărătorul visat, având asupra lui, „in the pockett” – banii ce îi vor face viaţa un paradis. Aşadar, vara preţurile, în domeniul imobiliarului vacanţier, cresc în ideea că, dacă se vinde, se va vinde „bine”. Astfel încât atitudinea înţeleaptă ar fi să se tatoneze „ce există”, să se aprecieze dacă merită sau nu şi în cele din urmă să se revină când a trecut vremea iluziilor şi decepţia mai atenuează din pretenţiile care, în ziua de azi, par a fi de la o zi la alta mai halucinante.

29 Mai 2007 – INTREBARI SI RASPUNSURI – ” Simptomul Valea Prahovei „, adica placeri pentru „tocatorii romani de bani”

Intrebare de la jurnalista Alina Toma, ziarul ” Bursa” : Unii considera ca Valea Prahovei inca mai este un El Dorado imobiliar care va aduce profituri bune si in anii urmatori. Eu stiu ca terenuri nu mai sunt decit la preturi fabuloase si preturile la apartamentele noi care se vind in aceasta perioada sunt de asemenea foarte ridicate, egalind Capitala. Dvs. ce credeti ?

„Simptomul Valea Prahovei”(concentrare , pret ridicat , „mituri”) ilustreaza , de fapt, polarizarea sociala de la noi si falimentul „realitatilor de vitrina” ce inlocuiesc strategiile lucide si gandite pe termen lung. In loc sa se dezvolte cu un anumit echilibru cam tot ce insemneaza ” regiuni turistice cu potential” intr-o tara ce se afirma ca ar fi ( si este !) uimitor de frumoasa, totul se lasa „in voia pietii” care, ca intotdeauna , se mobilizeaza in directiile , prea putine, unde se intuieste aportul mare de bani in termen scurt. Astfel incat , ” triunghiul de aur „compus din Poiana Brasov, Predeal si Sinaia ajunge un fel de rezervatie pentru „un tip de lux romanesc” si , deci, un simulacru de Cortina d’ Ampezzo care, pentru a produce bani in mod cursiv, ar trebui sa rivalizeze cu originalul si sa-i sustraga ” consumatorii fideli”, ceea ce insa nu va fi cu putinta. Un sanctuar turistic nou se inventeaza cu cheltuieli uriase si cu campanii propagandistice pe care noi nu suntem capabili nici sa le sustinem si nici macar sa le concepem atata vreme cat nu ne cunoastem defel iar cand incercam o schita vaga emitem bizarul concept de ” fabulospirit” ce nu contine nimic.
Rezulta ca inca un timp acestea vor fi statiuni de „ tocatori romani de bani” si nimic mai mult, ramanand ca extinderile in alternativele mai ieftine(inevitabile, de fapt) sa se produca odata cu trecerea vremii si cu ” punerea la treaba” a Statului acum risipitor . Astazi , acolo unde s-ar putea cladi si dezvolta o retea cu adevarat reprezentativa de ” regiuni turistice care fac diferenta” prin traditie, originalitate si loc inedit,nu se misca nimic in lipsa drumurilor accesibile si a celor mai elementare retele pentru alimentarea cu apa si cu gaz natural , uneori lipsite si de electricitate . Dar accentul ar fi trebuit asezat in aceasta ” a doua Romanie” ce nu se gaseste aiurea ci doar aici si unde , la drept vorbind , ar putea veni sa cheltuie si sa vada insolitul „localist” calatorul lacom de ” exotic” si de ” altceva” decat la el .
Sunt unii care cred ca , indiferent de polarizarea noastra de formula sud-americana , tot se vor mai gasi romani care sa viseze -si, insistand in iluzie- sa-si cumpere case mai ieftine acolo unde inca acestea se gasesc ; insa aceasta parere nu se mai poate sustine acum. Vremea casei de vacanta populare a trecut si nu va mai reveni decat ,poate, atunci cand vom avea proiect colectiv definit, obiective clare in folos national si concept recastigat si nu ideologia detestabila de azi, care lucreaza pentru a imbogati pe bogati.
ARTUR SILVESTRI

28 Mai 2007- ANATOMIA PIETEI DE LOISIR : Regina legendară

În ultimă analiză, oricîte alternative se întrevăd şi chiar soluţii convenabile, regina legendară ramîne încă pentru destulă vreme Valea Prahovei. Contribuie la aceasta atît tradiţia nedefinită – reflectată în expresia ambiguă ce constată că „aşa am apucat“ – cît şi impresia de suprasolicitare ce se explică, de fapt, prin aşezare geografică şi, cum se spune, o bază mai largă de colectare de cereri. La drept vorbind, nici nu ar putea să fie altfel cîtă vreme înspre această regiune vin nu doar „vecinii“ din Braşov şi Ploieşti ci marele val nomad de bucureşteni al căror „munte“ apropiat se identifică, prin automatisme de conduită, la poale de Bucegi. Aceste atitudini există şi se menţin încă, dar nu vor susţine mai mult de încă un deceniu o piaţă ce şi-a atins punctul maxim de saturaţie. Deodată, „braşovenii“ îmbolnăviţi încă de mai demult de virusul Poiana – vor observa că Bran şi Moeciu, Rîşnov şi micile staţiuni de prin depresiunea de la Nord sunt tot atît de confortabile, dar, bineînţeles, mai ieftine şi mai puţin aglomerate; „ploieştenii“ – ce preţuiau cu precădere Breaza şi mai recent Cornu dar visau la Perla Coroanei, ce rămîne încă şi astăzi Sinaia – vor constata că nu doar Valea Prahovei ci şi Văleni şi Cheia dar, deopotrivă, satele „elveţiene“ precum Predealu-Sărat sunt comode şi ieftine şi se preferă.

Rămîne, deci, „bucureşteanul“ monden şi adeseori superficial, ce îşi canalizează, de regulă, eforturile acolo unde există legendă şi imagine, stabilindu-se la începutul anului 2000 în federaţia de staţiuni prahovene aşa cum se stabilise pe la începutul anilor ‘90, în Breaza astăzi semi-abandonată de grupările de aşa-zise „vipuri“. Din acest punct de vedere, Valea Prahovei ar putea fi al treilea Bucureşti, adică oglinda lui montană, după cum Snagov, cu federaţia lui de comune ajutătoare, este oglinda lacustră. Dar, deocamdată, aglomeraţia şi lumea pestriţă – cu origine diferită şi obiectiv cu precădere monden, dorind „să vadă şi să fie văzuţi“ ori măcar să trăiască în preajma „oamenilor de la televizor“ – definesc aceste aşezări de „loisir“ şi petrecere şi de cheltuit bani. Această orînduială ar avea, totuşi, durabilitate dacă „vacanţa“ în felul unui simulacru de Cortina d’Ampezzo ar deveni formula ireductibilă, ceea ce, însă, nu se va petrece. Mulţimea de oameni normali şi fără ifose, trăind pentru altfel de valori decît a le ţine isonul cîte unei starlete de televiziune şi unui fost viitor ministru, va contribui în mod hotărîtor şi natural la aşezarea în proporţii nestridente. Cheltuiala socotită, soluţia practică şi un gen de individualism de valori stabile sunt argumente ce influenţează fenomenele încă de azi dar le afectează mîine în chip simţitor. Esenţială va fi diversificarea, înţelegînd că se va cumpăra bine unde e convenabil şi nu unde dicteaza moda.

La Breaza, decadenţa de acum sapte ani s-a încheie curînd şi către 2005 s-a băgat de seamă că preţul scăzut a fost doar „ocazie“ nerepetabilă şi plasament inteligent dacă s-a cumpărat mai degrabă „casă“ şi nu teren desi terenul se scumpeste in continuu si se va opri doar tarziu, dupa ” reasezare”.
Dimpotrivă, la Proviţa terenul ieftin de ieri era „afacerea“ si inca ramane ; Cornu, prea fără socoteală invocat din raţiuni ce nu contează în evoluţia istoriei, va rămîne cu o cotă acceptabilă – ce nu va creşte spectaculos , căci mediul se conservă, iar majorările de confort comunal sunt un fapt necontestabil . Modificări vădite la Comarnic nu se constată, iar investiţia rămîne încă multă vreme rezervată şi modestă, dacă nu apar „interese“. Acest fenomen(” concentrarile ” cu legenda) se observă deja la Azuga, unde atît investiţia controlată cît şi fieful sunt noţiunile ce se potrivesc acum iar alternativa la clasicii loisirului, ce sunt încă Sinaia şi Predeal, se constituie şi se va dezvolta in cote relative. Alternative naturale rămîn, aşa cum au şi fost, de altminteri, Buşteni şi Poiana Ţapului unde „casa mică“ este azi obiectivul ce se recomandă şi abia mîine „vileta“ negustorească – redobîndită ori conservată prea puţin atrăgător. Preţul inca accesibil explică succesul iar mulţimea de terenuri ce se pot oferi fără a întîlni prea de tot repede cumparatorul în febră asigură un viitor stabil de „convenabilitate“.
Rămîn la urmă sanctuarele: întîi Sinaia, Staţiunea regală şi de „clientelă“ şi camarilă, ce şi-a păstrat încă şi azi (şi îl dezvoltă) aerul de „belle-époque“ şi de plăceri cheltuitoare, stimulate de un spirit secret al locului ce produce irealitate şi un drog al risipei şi unde numai cazinourile şi restaurantele de lux – ce se vor face, de bună seamă – lipsesc acum la proportiile ce ar trebui . Apoi, Predeal – oraş de mare burghezie industrială şi de militari cu grad înalt, definit printr-un gen de austeritate pragmatică şi lux gospodăresc şi unde evoluţia va fi intensivă iar „ocazie“ se traduce în proprietatea tradiţională ce se vinde de către cei ce o redobîndesc.Faţă de Sinaia petrecăreaţă, Predeal rămîne oraşul unui loisir sobru, de tip familial, evident că al „marilor familii“.
În vastul sanctuar de plăceri locale si risipă balkanică, definit, la extreme, de Bran si Vălenii de Munte iar la mijlocul „clasic“ de un şir încă sporadic ce porneşte de la Poiana Braşov şi se încheie la Breaza, acestea rămîn încă, vreme de cel puţin un deceniu, imaginarul arc de boltă ce defineşte întregul eşafodaj. Poimîine, poate, accentul se strămută aiurea; dar este un viitor prea îndepărtat, aproape astral.

În sfîrşit, spre a rezuma, voi spune că, în materie de „vacanţier“ şi plezirism două modificări substanţiale se întrevăd. Abia acum se încep investiţii imobiliare cu obiectiv turistic şi se sistematizează acest gen de programe. Hotelerie, pensiuni şi moteluri dacă există sau pot deveni – se privesc cu atenţie ca şi terenurile bine aşezate ce pot uşura construcţia ce se face „de la iarbă“. Cei ce fac plasamente în turism vizionează, deci, cu penetraţie mai mare ocaziile şi încep să cîntărească propunerile cu seriozitate. Banii se vor „introduce“ curînd. Şi geografia turistică se apreciază în vederea unei valorificări mai nimerite. Acum, de fapt, se deschid ochii pentru prima dată asupra României, măcar în plan de potenţial şi se schiţează direcţii spre a se „ocupa“ o piaţă astăzi încă foarte permeabilă. Ca de obicei, aci interesează aglomeraţiile constituite (staţiuni, „zone de loisir“, regiuni tradiţionale de turism) ce se pot cumpăra ori exploata prin control, ori regiunile fără stăpîn, încă virgine însă destinate unei exploataţii complete. Evident, se preferă ariile desţelenite, cu vad format dar preţul, de obicei ridicat, inhibă şi se studiază alternative. De aceea, toate coastele de Litoral golaşe şI izolate, pe unde nu vezi ţipenie de om, Delta şi luncile Dunării, înşiruirile montane ca de „Mică Helveţie“ din Ceahlău, peisajele „franceze“ din Apuseni şi „italiene“ din Argeş primesc o preţuire ce pînă ieri nu se imagina. Este întîiul pas ce se face într-o modificare a geografiei pure din teritoriu în geografie a banului, ce se continuă şi se intensifică pe intervale nu mici. Abia către 2008 acest proces se accelerează şi, peste încă vreo cîţiva ani, poate încetineşte dar nu se curmă.

Modificările sînt vizibile şi în reacţia individuală, cu precădere la omul ce trăieşte pe picioarele lui. Aci mentalitatea dobîndită recent va dicta. Reîntoarcerea la valorile tradiţionale şi la natură – de fapt o filosofie a vieţii cu o uimitoare consecvenţă de fond – se constituie ca o direcţie intuitivă dar colectivă şi creează consecinţe vădite şI valori.
„Casa ieftină“,cabana, poate, uneori, chiar şi o casă gospodărească bine clădită interesează fiindcă scopul nu-i „imaginea de înlesnire“ ci confortul sufletesc obţinut cu ban mediu. Aceste dezvoltări se prevăd în regim de stabilitate şi nu sînt semne că în următorul deceniu ar putea deveni firave, ba chiar dimpotrivă căci vremea extravagantă s-a dus, deja, ca o febră puerperală ce s-a lecuit.

26 Mai 2007- ANATOMIA PIETEI DE LOISIR : Investiţia „micilor proprietari“


În materie de imobiliar „vacanţier“ sau plezirist, sînt încă prea puţin comentate „investiţiile“ deşi acestea sînt suficient de active şi au, fără de îndoială, o piaţă a lor. Vacanţa preferată nu se produce deocamdată „în casa ta“, deşi modificări de mentalitate au început să se producă şi astfel de opţiuni, cu probabilitate, în cîţiva ani vor deţine ponderea. Încă se preferă dacă nu strictamente „hotelul“, atunci pensiunea şi casa de agroturism, cu tot ce presupun ele drept activităţi curente inevitabile dar, cu toate acestea, încă timid şi numai din curiozitate.

Cîteva estimări în această direcţie sînt recomandabile mai ales că această piaţă de investiţii va rămîne continuă, diminuîndu-sepoate (sau nu!) numai în procente. Astfel, ” piaţa de pensiuni ” – ce constituie o variantă a pieţii de hoteluri, avînd accentul mediului familial – este încă neconstituită iar activitatea – dezorganizată şi încă întîmplătoare. Comparativ cu situaţia din alte regiuni – chiar şi Cehia, Ungaria, Slovenia sau Polonia, pentru a nu menţiona „industria pensiunii“ – gen de turism familial din ţările ce cîştigă zeci de miliarde de dolari din turism – aici „afacerea“ este, astăzi, redusă faţă de potenţial şi nu manifestă tendinţe de creştere rapidă. Explicaţia s-ar putea formula dar nu ajută o mobilizare în direcţia pozitivă: încap aici lipsa de tradiţie, cheltuielile mari de întreţinere ce generează preţuri nu convenabile şi chiar un anumit deficit de legislaţie încurajatoare ce creează o atitudine rezervată.
În orice caz, piaţa pensiunilor nu se manifestă spectaculos deşi există.
Oferta rămîne încă firavă şi, rareori, mediocră în anumite zone cu oarecare tradiţie (cu precădere, în regiunile de munte ori tradiţional turistice); de regulă, decizia de vînzare nu se ia dacă afacerea „merge“ iar fondul imobiliar „de pensiuni“ nu este nici extins şi nici nu are suficienta notorietate . Mai bine reprezentată este categoria imobilelor ce pot deveni prin reconversie pensiuni dar, în această materie, vînzătorii nu au suficientă imaginaţie spre a le propune în mod corespunzător. Solicitările sînt pe măsura ambiguităţii, existînd, cu certitudine, atît capitalul suficient cît şi investitorii cu disponibilitate dar lipseşte conştiinţa acestui gen de afacere. Abia recent se manifestă un interes oarecare ce provine din medii diverse, putîndu-se prognoza chiar o modă de afacere într-un viitor mediu. Obiectivele nu sînt, însă, „tradiţionale“, ceea ce înseamnă că imobilele cu destinaţie de pensiuni sînt date la o parte la comparaţia cu domeniile rurale şi cu conacele bine (sau mulţumitor) conservate, arătând că nu pensiunea populară va fi scopul ci pensiunea de lux, opţiune stranie.

De fapt, totul începe şi se termină la „tarife“, adică la preţuri, cîtă vreme plătitorii urmează a fi mai degrabă „oameni cu bani“ ori „străinii“. În materie de turism – şi „pensiunile“ aci se încadrează, indiscutabil – mitologia „străinului“ este fundamentală căci acesta vine „cu banii“, plăteşte cît se cere şi nu „comentează“. Dar, din nefericire, totul rămîne o simplă iluzie. „Străinul“ cere servicii corespunzătoare plăţii şi, dacă vine, se va simţi atras de exotic şi, deci, de o „diferenţă“ faţă de ceea ce cunoaşte şi îl plictiseşte prin rutinier si obisnuinta . „Senzaţiile tari“ se includ dar fiindcă aci el nu are la „îndemînă“ vînătoarea africană gen „safari“ şi nici experienţele extreme de la Polul Nord, rezultă că abia doar extravagantul etnografic va putea fi valorificat bine şi cuprinzător. În această direcţie, materialul există şi dacă vor aparea programe sistematice şi ingenioase, traduse inclusiv într-un gen de „reîntoarcere la natură“, se vor putea constitui soluţii înzestrate cu eficacitate care insa nu se intrevad organizate acum . De altminteri, si aci se greşeşte de obicei şi se accentuează „sincronizarea“ cu modul de viaţă occidental dorindu-se a se oferi o ambianţă de Monte Carlo la Detunata de Apuseni, cînd, în realitate, tocmai ineditul atrage, „sălbaticia“, „noutatea“ în toate formele ei.
Ipotezele ingenioase pot sa continue , de buna seama, si trebuie cunoscute spre a se vedea ce se potriveste aici si ce este inutil.
În 1980 şi mai încoace, în Anglia şi Franţa, au apărut companii cu proiecte foarte abile ce au cîştigat sume adesea exorbitante din organizarea unor „sate turistice pentru pensionari“. Cu bani categoric mai puţini, rezidenţii – trăind „bine“, „ecologic“ şi destul de ieftin – au completat simţitor veniturile locale, asigurînd nu doar o altfel de „dinamică“ rurală ci şi pieţe diverse pentru aborigeni. Astăzi suprasaturată în Europa occidentală, această idee rămîne validă pentru la noi desi „alternativa bulgara” pare a se prefera deocamdata. Şi dacă va exista nu doar imaginaţie ci şi „legislaţie“, piaţa de pensiuni se va dezvolta cît şi cum i se potriveşte. Mîine este, poate, posibil ca „pensiunile“ să acopere, procentual, măcar o parte din solicitările occidentalilor la vîrsta înţelepciunii, atraşi de natură, exotic şi, bineînţeles, de preţuri, dacă ele nu sînt absurde şi arată ,in mod gresit dar tipic , nădejdea de a se cumpăra o maşină prin vînzarea unei fripturi.

25 Mai 2007- ANATOMIA „PIETEI DE LOISIR” : Opţiunea enigmatică


Fapt este că „alegerea“ aparent iraţională râmîne adesea hotărîtoare dar, de bună seamă, spre a se produce cu un declic misterios aceasta trebuie ajutată. Sînt de trebuinţă, deci, mişcările rapide, o viaţă socială dinamică şi colectări de energii diverse şi numeroase dacă nu chiar încurajări ce provin de la oficialităţi şi reclamă nu întîmplare ci strategie.

Pe la începutul anilor ’50 din secolul ce abia a trecut, Saint Tropez era un sat de pescari cunoscut poate doar vecinilor din cătunele „de peste şapte dealuri“ ; însă de îndată ce, vreme de jumătate de an, acolo s-au făcut spectaculoase filmări cu Brigitte Bardot înconjurată de echipe consistente ca număr şi pretenţioase ca obiceiuri, moda s-a instalat şi a rămas o atracţie enigmatică despre care nimeni nu se întreabă astăzi de unde provine.

Acum vreo 80 de ani, Port Grimaud, astăzi un oraş de miliardari din toată lumea ce îşi evidenţiază darea de mînă cu proprietăţi pe Riviera franceză ce depăşesc adeseori 15 milioane de dolari, nici măcar nu exista ca localitate şi abia obiceiurile „rele“ ale soldaţilor americani însănătoşiţi în spitale la Mediterana şi băile lor de soare, în vremea primului război mondial, l-au făcut să existe şi să se dezvolte în modul straniu ce se constată azi.
Rămîn, deci, ca argumente şi explicaţii, ocazia şi, deodată cu ea, şansa, moda şi, în fine, contagiunea care, toate la un loc, fac din teritorii fără istorie ori de-a dreptul pustii şi fără prezenţa omului, sanctuare ce exercită magie.

Cu toate acestea, ideea că oamenii se aşează completamente gregar în regiuni nedesţelenite şi se asociază venind unii după alţii ca oile, fără să gîndească, nu este întrutotul justificată . În absenţa unor date naturale ce răspund, pe căi secrete, unor deziderate colective, este evident că aceste dezvoltări nu s-ar produce. Rămîne de văzut ce şi de ce stimulează imaginaţia.

Întîi de toate,exista un anumit gen de primitivism care atrage căci se interpretează ca o reîntoarcere la natură. Mulţi din orăşenii înrăiţi, ce nu mai pot trăi fără apă curentă, electricitate la discreţie şi încălzire prin conducta de gaz, tînjesc după senzaţiile primare ce exprimă o viaţă naturală lipsită temporar de „binefacerile civilizaţiei“. O noapte petrecuta la lampă cu opaiţ încheiată cu dimineţi de aer pur, traduse prin mersul desculţ în iarba plină de broboane de rouă şi cu spălatul ceremonial în apa vijelioasă a pîrîului de munte – iată senzaţii aventuroase şi atrăgătoare ce exercită fascinaţie şi se caută, cultivîndu-se dacă, bineînţeles, rămîn intermitente. Dar omul natural se întrevede – cu ecoul lui arhaic – în toate aceste atitudini. Stratul ireductibil, şi cel mai vechi, ce compune personalitatea umană şi care deţine un grad înalt de universalitate, fiind evident şi la bogat şi la sărac, răzbate ca un sunet pătrunzător dar arareori perceptibil prin manifestări anarhice ale vieţii cotidiene. Memoria bordeiului neolitic se întrevede, în chip hotărîtor, aici.

Dincolo de metaforă şi, bineînţeles, de alegerea mitologică există însă, de obicei, şi explicaţia ce decurge din realităţi. Misterul nu este, deci, atît de adînc.Omul alege, ca să exemplific, „Corbeanca“ şi nu „Pasărea“ sau „Cernica“ fiindcă dezvoltările Bucureştilor către Nord sînt îndemnări colective ce se observă încă de acum trei sferturi de secol (iar origina sta in epoca lui Constantin Brancoveanu) şi nu au încetat nici o secundă chiar şi cînd au devenit ceva mai încete . În alte regiuni, de pildă, pitorescul sălbatic atrage dar numai însoţit fiind de nota „nepopulară“, de locurile frumoase dar ascunse (cazul Lepşa). Sunt situaţii ce exprimă opţiuni pur şi simplu financiare (terenuri foarte ieftine, cu „preţ bun“, comparativ cu regiuni asemănătoare dar scumpe, căci au „cotă“ şi sînt deja „suprasaturate“), aceasta fiind soluţia de alternativă ce acţionează cu precădere pe Litoral şi în zonele sacre de la Sinaia, Predeal şi Poiana Braşov. Aici se cumpără „în vecini“, unde, peste deal sau peste rîu, banii ceruţi sînt simţitor mai puţini.

Bineînţeles, că se pot face încă multe disociaţii în materie de dezvoltări imobiliare şi chiar de investiţii, utile, de altminteri, ca să se poată cîntări unde să se plaseze banii;ele se adauga pas cu pas in imaginea desfasurata a Romaniei posibile