31 Iulie 2007 – COMEDIA ERORILOR : Speculaţii cu stratageme

O idee în circulaţie, confirmată chiar, uneori, evocă investiţia ce nu reclamă prea mare efort ulterior fiind doar o cumpărătură socotită, făcută la timp şi mai ales unde trebuie. În multe cazuri, acestea se zice că sînt speculaţiile cu terenuri. Schema ar fi, la drept vorbind, simplă şi ar cere de la speculator oareşicare fler, simţ de prognoză, îndrăzneală şi, bineînţeles, banii trebuitori. De fapt, avem de-a face cu o reţetă primitivă ce presupune a se cumpăra teren ieftin acolo unde se intuieşte că, nu foarte tîrziu, se vor produce dezvoltări şi, deci, preţul va creşte obţinîndu-se cîştig. Speculantul achiziţionează şi grăniţuieşte, apoi stă şi aşteaptă să se „deschidă“ zona în ansamblul ei spre a re-vinde cu profit, bucurîndu-se de „diferenţă“ fără a face cine ştie ce cheltuială. Evident, aceasta este schema „leneşă“ ce se observă frecvent şi exprimă în prea multe dintre situaţii mentalitatea curentă de culegători de bani, caracteristică acestei populaţii în ziua de azi. Sînt însă şi corecţii şi chiar un anumit coeficient de efort ce ar accelera „deschiderea zonei“ (de fapt, creşterea cotaţiei acesteia) şi, deci, un cîştig mai mare în timp mai scurt. Aici apar stratagemele ce merită o menţiune şi care, dacă se fac cum trebuie să se facă, au efect şi „lucrează“. Uneori, speculatorul „creşte preţul“ prin publicitate falacioasă şi pune în circulaţie oferta lui la preţ dublu faţă de cel plătit anterior, comunicînd, la cereri diverse, că, de fapt, nu mai are ce vinde căci „s-a vîndut“. Alăturat altor oferte „publicate“ fictiv, ce nu se regăsesc pe teren, fiind simple invenţii ad-hoc dar la preţuri simţitor mai mari decît „preţul zonei“, acest tertip conduce la o mică alarmă în lumea cumpărătorilor ce constată că „preţul creşte“ şi concluzionează că ar trebui cumpărat acum şi nu mai tîrziu. Este un joc tipic de bursă, cu tot ce presupune acesta, de la zvon şi mesaj confidenţial „de bouche a l’oreille“ pînă la creare de panică, alarmism şi sentiment al incertitudinii. Totul culminează cu intoxicările diverse ce s-ar putea produce prin „dezinformaţie“ locală, în regiunea ce interesează şi unde spiritele se pot inflama uşor – fiindcă lăcomia e mare şi „mintea“ mică – cu doar o adiere de idee după care „aici vin nişte investitori americani“ care vor cheltui milioane de dolari pentru supermagazine, centre de afaceri şi cartier de reşedinţe de lux. Ideea – românească, de fapt – place vecinilor şi altora care se vor grăbi să-şi supracoteze mica proprietate şi să ceară, deodată, mult şi nejustificat de realitate dar posibil în lumea fantasmelor „bursiere“. Un apel telefonic sau două, făcut la cîteva publicaţii economice, spre a se întreba, candid, dacă se ştie ceva despre „investitori“ ce vor apărea poimîine în zona respectivă ar putea lărgi spaţiul de lucru al virusului şi ar aduce consecinţe valabile în imediat.

Însă acestea pretind efort şi se fac numai arareori şi de către cine nu „stă“ să aştepte, avînd, bineînţeles, şi pricepere în astfel de manevre. Majoritatea „ne-muncitoare“ şi cu mintea înceată se întemeiază pe schimbările ce ar veni de la sine, ca şi cum anotimpurile ce trec aduc adaosuri inerente preţului de re-vînzare. Teza fundamentală este, de fapt, aproape unanimă şi spune că „terenul creşte la preţ“ şi că, în orice caz, vor apărea cîştiguri cîndva deşi nu se cîntăreşte decît arareori ce cîştig şi cînd apare acesta, de fapt. Căci, de bună seamă, şi aici, ca în orice joc de bursă, pot să apară întîrzieri, mize greşite şi chiar erori, specifice hazardului. În această formă, totul se înfăţişează ca fiind de o mare simplitate şi lipsit de cine ştie ce primejdii deşi, la drept vorbind, acestea sînt, ca orice alte speculaţii, jocuri de noroc cu un procent de risc. Viaţa seamănă mai rar cu visele fabulatorii, mai ales cînd la mijloc sînt reverii cu subiect de îmbogăţire rapidă. Uneori – şi nu prea de tot rar – apar eşecuri ori socotelile sînt exagerat de optimiste şi nu se confirmă întrutotul sau uneori chiar deloc.

Un domn harnic şi întreprinzător, ce lucrează în Occident şi cîştigă bine, încercă anul trecut pe vremea aceasta, să facă o manevră ingenioasă spre a înmulţi banul cumpărînd teren, nu departe de Calea Griviţei, la 50.000 de dolari, preţ ce a considerat foarte atrăgător. Calculul iniţial, stimulat şi de vînzător (un bătrîn cu aspect „spălat“şi corect, în realitate un mic şnapan cu accese isteroide) nu era, în principiu, greşit, conţinînd preţul socotit „ieftin“ al terenului şi un proiect de clădire de vilă ce urma să înghită alţi bani, spre a intra „la re-vînzare“ cu tot ansamblul şi cîştigînd mult. Cumpărarea făcută în pripă la presiunea unei rude agitate a domnului din Occident, s-a produs în cîteva zile în ideea unui chilipir şi a preţului corect. Dar nici unul dintre argumente nu stă în picioare, din păcate. Preţul era, de fapt, „incorect“ căci depăşeşte binişor media de zonă iar ideea că nu se vinde doar teren ci şi două case aflate pe acesta nu aduce decît aparent un echilibru. „Cele două case“ sînt, de fapt, o anexă atît de bătrînă încît şi-a uitat copilăria şi stă să cadă în enorma pivniţă adîncă precum un puţ de mină, al cărei tavan nu se mai susţine pe nimic. Cealaltă, în aparenţă mai sănătoasă, îşi dezvălui abia recent crăpăturile cînd o firmă ce o întrebuinţa ca depozit de cărţi şi-a dezafectat dispozitivul. Totul, deci, trebuie culcat la pămînt şi, în consecinţă, „casele“ nu contează. Rămîne terenul. Dar ce cîştig ar putea aduce acesta, la drept vorbind, în doar un an de zile cînd împrejurimile, împînzite de o populaţie metisă ce iubeşte petrecerile şi nu munceşte pe nicăieri, nu se „mişcă“ de fel iar cumpărătorii îndrăzneţi ezită să pătrundă în această regiune ce ar fi fost desemnată pe hărţile medievale printr-o pată albă, conţinînd explicaţia „hic sunt leones“? Aici nu sînt „lei“, de acord, dar nu va fi, încă multă vreme de azi încolo, nimic altceva decît este.

Anunțuri

30 Iulie 2007 – Ce se vinde si ce se cumpara in luna August ?

Cum se cumpără „pe loc” şi, mai ales, când şi de ce?

Deşi către August plăcerile verii sunt gustate din plin, în modul epicureic ce caracterizează viaţa românească lipsită de profunzime pe care o trăim astăzi, totuşi sfârşitul timpului plezirist se apropie chiar dacă această realitate se observă, de obicei, prea puţin. Sunt şi astăzi încă destui cei care socotesc că principiul sezonier fiind aproape de necontestat – deşi se greşeşte – a lăsa toamna să vină spre a ne re-întoarece la afaceri ar fi nu doar de dorit ci şi de recomandat. Pe scurt, fiind încă vară, „imobiliarul stă” şi abia peste o vreme s-ar putea să dea semne de reformulare.

În materie de „casă de vacanţă” acesta este, poate, un fapt evident deşi, bineînţeles, totul lucrează pe un strat cu mai puţină vizibilitate ca şi cum „nu s-ar întâmpla nimic”. Şi acum, ca şi în oricare alt anotimp, se cumpără – dacă sunt convenabile – case şi terenuri şi, deci, o anumită zonă de interes rămâne activă şi cu un rulaj constant, poate încetinit uneori şi în anumite regiuni, dar aflat în afară de orice îndoială. Accentul cade aici pe ceea ce însemnează „achiziţie cu sume reduse”, de fapt oferta accesibilă care, dacă nu comportă risc financiar considerabil, se poate prelua repede şi, dacă va angaja un plasament dovedit ulterior ca fiind inconsistent, nici nu va aduce pierderi prea de tot simţitoare. Mulţi, fiind atenţi la „starea de fapt imobiliar” din regiunile unde ajung în vacanţă, se hotărăsc pe loc dacă întâlnesc ceea ce li se pare „corespunzător”, convenabil şi fără procent prea ridicat de hazard. Acum vreo zece ani, într-o vară călduroasă, ca şi aceasta, apăruse la biroul meu o cunoştinţă destul de chibzuită în materie de cheltuit bani pentru case şi terenuri şi care, având încă o anumită rezervă, mă întrebase dacă o fi făcut bine ce a făcut. Cumpărase, fără să stea prea mult pe gânduri, nişte terenuri agricole, undeva, mai la sud de Craiova, despre care aflase într-o manieră care, ea însăşi, are un grad de poveste ce se remarcă de îndată. Era, împreună cu familia, într-o excursie de plăcere care nu atât că era „fără ţintă” (căci aveau în vedere o vizită la nişte rubedenii ceva mai îndepărtate) ci „fără program strict”; când, oprind maşina între Bechet şi Calafat, ca să mai bea o cafea din termos şi să fumeze o ţigară, auziră o conversaţie între doi localnici care îşi socoteau banii ce ar fi putut să încaseze pentru câteva hectare destul de bine aşezate (râu şi pădure) într-o apropiere atrăgătoare. Socotind pe loc şi observând că reveneau cam 45 de dolari americani hectarul şi că, deci, şase hectare ar fi însemnat nu mai mult decât 300 de dolari – pe care îi aveau în portmoneu – bucureştenii se deciseră într-o clipă şi, în câteva zile, deveniră „proprietari de pământuri”. Astăzi, bineînţeles, cumpărătura valorează de zece ori mai mult dar probabil că în patru-cinci ani „va face” mai mult şi se va mări valoric de alte încă zece ori. Aceste decizii ce ar putea să pară pripite s-au produs uneori chiar sub ochii mei. Era, cred, prin 1993, când însoţeam nişte apropiaţi ce reprezentau în România o companie franţuzească a cărei „marcă” trezea emoţii de îndată ce se evocă de către cineva, vreodată. Plecasem de câteva minute din Sinaia, unde întâlnisem, la Hotel „Palas” o familie de foşti moşieri care ar fi trebuit să redobândească o vilă splendidă şi care, stimulaţi de un actor şi care acum „făcea” pe agentul imobiliar, se gândiseră să „o prezinte”, ca ipoteza de viitor „unor străini cu bani”. Ipoteza era, cu adevărat, un vis ce, poate, s-ar fi putut traduce cândva în realitate, dar nu prea curând, iar „străinii cu bani” (eternul şi fascinantul mit românesc al anilor ’90) erau doar nişte petrecăreţi inteligenţi care, dacă aveau parte de „ceva” ieftin ar fi înaintat, dar nu mai mult, bineînţeles, căci în Colonii se cumpără „bine” şi „se câştigă, de obicei, banii mari”. La scurtă vreme, ajunserăm pe la Comarnic şi, fără să îmi dau seama; am evocat orăşelul Breaza unde, cam de vreun an, protipentada îmbogăţită îşi mutase peste vară „cartierul general”. „Şeful străinilor”, un personaj cu o biografie aproape fabuloasă pentru înţelegerea noastră din acea vreme, pofti să vadă Breaza şi fiindcă aveam câteva „obiective interesante în portofoliu”, ajunserăm curând la câteva dintre acestea. Unul mai ales era tentant: o casă de lemn, bine făcută dar încă neterminată, se vindea, împreună cu grădina, mărişoară, cam la 32.000 de dolari americani. Şi fiindcă şi poziţia era satisfăcătoare, preţul fu socotit „bun” deşi nu era chiar un chilipir. Decizia se luă „pe loc” şi nu fuse greşită. În câte^ va luni, până în decembrie, care fu terminată, „pregătită pentru vânzare” cu cheltuieli de cam 6-7.000 dolari americani, iar vânzarea, la vreo 54.000, aduse, în doar jumătate de an, un profit net de cam 40 % ceea ce parcă nu este chiar atât de nemulţumitor.

Şi eu „mă decisesem” tot atât de rapid în acea vară chiar, dar ceva mai târziu, când tot la Breaza am cumpărat „pe loc” un teren micuţ, de vreo 7-800 mp, la un preţ de necomentat şi pe care, totuşi, a trebuit să-l vând peste doar câteva luni – cu un câştig oarecare, nu prea mic, totuşi – fiindcă în „lumea de la ţară”, unde adeseori vecinii îţi rămân rudele vânzătorului. Ideea de a cultiva cu roşii, ardei gras şi ceapă terenul meu (fiindcă aşa apucase „de la predecesor” era foarte răspândită dar evident că mă încurca şi mă enerva. „Cumpărătura de august” este adesea instantanee dacă nu reprezintă valori prea mari. A rămas în mitologia imobiliară a Bucureştilor, ca o legendă deşi era un simplu episod din realitatea noastră stranie, povestea despre un personagiu destul de cunoscut care, ajungând prin 1999 la Supermarketul „Prisma” spre a face unele cumpărături obişnuite, aflase de la proprietara unui magazin că aceea ar avea de vânzare un teren de vreo 1.200 mp în Corbeanca, adică în apropiere. Costa sub un dolar american pentru un metru pătrat şi bineînţeles că ocazia fiind evidentă, personagiul – cum se povestea, cu amuzament, prin oraş – nu a mai cumpărat pantaloni de blue-jeans ci un teren bun şi bine aşezat, plătind avansul „pe loc” şi restul peste câteva zile, când se completase „dosarul de Notariat”. Inutil să spun că personajul acela excentric sunt eu.

27 Iulie 2007 – STĂPÎNII BANILOR: „Cumpărătorul dictează“


Pe la începutul anilor ‘90 cînd nici măcar nu se bănuia proporţia averilor ce se deţineau sub formă imobiliară, vînzătorii – destul de rari, prudenţi şi bănuitori – aşteptau de obicei pe străinul înzestrat cu dolari capabil să achite, fără a comenta, preţul cerut cam cu jumătate de gură, în ideea că este, totuşi, „cam prea exagerat“. La drept vorbind, preţurile nu erau, la acea vreme, deloc exagerate dar, în mod paradoxal, străinul nu se grăbi să „descalece“ spre a-şi cumpăra proprietăţi aici ori spre a face cîte un plasament inteligent şi aducător de bani într-un timp scurt. Curînd, cînd apărură plătitorii români, unii prea de tot filotimi şi cu aparenţă de „mînă largă“, de fapt risipitori fără nici o reprezentare a valorii banului pe care nu-l obţinuseră prin efort, formularea se modificase, căci pe atunci – şi pînă astăzi – se cauta şi se invocă abstractul om cu bani, venit de oriunde şi doar „înţelegător“ şi „disponibil“. Acesta fuse – şi încă mai este şi acum – mitul fundamental, iluzia ireductibilă, generatorul secret ce întreţine, pe o piaţă imobiliară încă neconstituită deplin, un gen de langoare de visător ce îşi aşteaptă sorocul ferice. Dar, din păcate, omul cu bani rămîne o abstracţiune ce se înfăţişează prea de tot rar şi imprevizibil, căci lumea lui este îndeobşte paralelă cu „piaţa curentă“ şi se exprimă prin combinaţii, „ponturi“, scheme diverse şi nu o dată ingenioase, diverse participaţii şi concesiuni, asocieri şi compensaţii iscusite, ininteligibile pentru „omul simplu“ care vinde (şi vinde scump) şi cumpără dar plăteşte.

„Cumpărătorul dictează“

În primăvara anului 2004, o nevastă de recent fost ministru luă la rînd comunele înşirate pe o şosea naţională din sudul ţării, creind o nelinişte aproape generală în rîndul ţăranilor ce se dezmeticiră cu greu. Operaţiunea era destul de bine pusă la punctul optim. Mai întîi, persoana, însoţită de doi-trei funcţionari judeţeni loiali, se prezenta la Primărie şi poftea să vorbească neîntîrziat cu căpetenia localităţii. Prezent sau nu, acesta se înfăţişa în „doi timpi şi trei mişcări“, fiind chemat de oriunde se afla, arătîndu-se feţei sus-puse. Primarului i se atribuia de îndată o funcţiune de agitator şi chiar de „agent imobiliar“ local, însărcinat fiind cu convingerea localnicilor în direcţia vînzării de teren arabil, bineînţeles, cu un oareşicare profit, ce răsplătea truda lui şi succesul ei. În acest timp, şoferul împînzea localitatea cu fluturaşi publicitari, lipiţi pe stîlpii de telegraf ori pe ferestrele instituţiilor ceva mai frecventate (de la Poştă la Poliţie), ce comunicau dorinţa de a se cumpăra pămînt de arătură dar numai de la două hectare în sus. Pînă în acele zile faste, un hectar se vindea prin acea regiune la un preţ uimitor de modest, ce nu depăşea opt milioane, de obicei „fără cadastru“, adică maximum 200 euro. Nevasta de recent fost ministru oferea pe loc de trei ori mai mult, adică 25 de milioane, părînd a se comporta cu filantropie deşi, evident, nu acesta era obiectivul ireductibil şi destul de misterios.

Dar ce explicaţie s-ar putea da unei supra-cotări voluntare? Motivul îl constituie, uneori, alegerea cu caracter de obsesie, dorinţa de a se obţine „ceva“ cu orice preţ, cum se spune. Am întîlnit această atitudine încă de foarte devreme, cînd se putea face o cumpărătură „comodă“ fără efort bănesc suplimentar. Era în toamna lui 1994 cînd o echipă de prieteni se înfăţişase pentru a cumpăra „un teren mare“ lîngă Grădina Zoologică. Echipa, destul de amestecată în aparenţă, se compunea dintr-un faimos om de afaceri (de pe atunci, dar şi de pe acum, deşi a mai pierdut din „cotă“ şi va mai pierde), un politician „de partid“ avînd responsabilităţi şi într-o bancă (după moda vremii, ce a produs dezastrele cunoscute), un şef de „Regie“ şi, bineînţeles, un constructor, ce trebuia să se îngrijească de „investiţie“. Cum banii nu constituiau „o problemă“ (declaraţie-tip în astfel de cazuri), prietenii cumpărară foarte rapid un teren măricel, de aproape un hectar, la un preţ cu vreo 2-3$ pe metru mai mare decît în mod curent şi aceasta după ce plătiseră, cu lărgime de mînă, „scoaterea din circuitul agricol“. Nu-i vorbă, trei ani mai tîrziu proprietatea de prieteni era tot virgină însă „preţul zonei“ se triplase, cel puţin, ajutat poate şi de astfel de clătinări periodice ale pieţii.

Alteori, grandomania de om care „nu mai ştie ce să facă cu banii“ (cum se zice, în expresie cacofonică, în mod frecvent) explică şi motivează. Într-un rînd, aflasem despre un bogătan de vîrstă tînără – probabil un „manekin“ al cine ştie cui, aflat, cu autoritate, „la vîrf“, în afaceri cu metal – care căuta de multă vreme „un pălăţel“ (iată expresia!), pentru amanta lui, o cunoscută divă de televiziune cu emisiune destul de longevivă. Găsise, în cele din urmă, „ceva“ foarte prestigios din punct de vedere al poziţiei (a se scuza expresia…) dar şi inimaginabil de scump faţă de realitate (cam la 1.400.000 euro, cît vreo şapte-opt fabrici mai în suferinţă sau cît se plăti, mai încoace, pentru „Tutunul Românesc“).

Să fi fost, deci, aceste obsesii sentimentale, niciodată abisale, din nefericire, cauza cumpărării prin descălecat ce impulsionase pe nevasta de recent fost ministru şi o pusese în mişcare? Adevărul nu poate fi nici pe departe acesta desi nici nu-i uşor de aflat acum. Totuşi, cîteva ipoteze se pot emite.
Întîi de toate, ar fi speculaţia pură şi simplă în ideea că, vreodată, preţul va creşte şi cîştigul ar apărea. Dacă azi plătesc pentru un hectar 600 euro şi îl revînd peste un an cu 1.000, am obţinut un cîştig de 400 euro la hectar şi de 400.000 dacă, prin efort, cumpărătura iniţială fuse de o mie de hectare. Evident, aceasta ar fi ipoteza depresivă admiţînd că preţul unui hectar nu va ajunge către 3.000 euro, precum se preconizează (dar aceasta către 2010!) creînd cîştiguri de cinci ori mai mari în doar cîţiva ani. Nu-i de exclus nici ipoteza unei cumpărături la comandă, existînd deja vînzătorul care, „ contractat“ deja, ar plăti încă de „mîine“ un preţ mare pentru „aici“ dar de tot modest pentru „acolo“. În sfîrşit, cumpărarea pentru asociere- supra-cotînd şi mai mult „participaţia“, la nivel de piaţă „de aiurea“ -este posibilă deşi improbabilă.

Ar fi fost de gîndit, însă o fracţiune de secundă doar, şi formarea de exploataţie agricolă, fiind preferabile suprafeţele mari şi „legate“ dar, la drept vorbind, aceasta este cu desăvîrşire imposibilă căci stăpînii banilor de obicei nu produc nimic.

26 Iulie 2007 – „N-avem legislatie!”

Pe la jumatatea lui iulie 2007 inainte de a pleca la Londra intr-o documentare , m-a impins ” cine nu trebuie invocat ” sa privesc cateva minute la o emisiune de televiziune din acelea pe care, atunci cand le urmaresti , nu ai decat sa invoci formula abisala a lui Traznea : ” curat mestesug de tampeala”.
Era, de fapt, un fel de reportaj cu inceput in registrul cruzimii si incheiat in actiunea ancilara de sters hainele cu peria ce caracterizeaza de o multime de ani punctul de vedere a ceea ce astazi se chema ” televiziune publica”, o anexa a propagandei oficiale unde trebuie inclusa si secta ” intelectualilor de meserie „. Reporterul , un baiet cu lecturi de ziare de cancan si cu o spoiala de cultura facuta pe puncte , se gandise ca „tema parcurilor din Bucuresti ” ar putea sa intereseze „poporul” care ar fi sensibil la astfel de subiecte cu aspect critic prin care ” sa ratam ca dam in ei „. Dar abia dupa ce emisese cateva cifre si procente -in orice caz scandalos de scazute si care ar fi contrazis flagrant pe mai-marele orasului ce sustinuse, fara a clipi , cu alte cateva saptamani mai inainte ca avem mai multe ” spatii verzi ” decat Parisul – reporterul ” coltos” se opri in biroul prefectului , o duduie cu un falacios aer intelectual creat de ochelarii dreptunghiulari de inspiratie Alain Afflelou . Aici , in loc de interogatoriu pornind de la cifre precise , urma o dizertatie a dregatoarei in tema ” parcurilor din Capitala” , unde nu ar exista decat ” trei ” (caci despre acestea ar avea dumneaiei cunostinta ) si in restul suprafetelor -numai ” spatii verzi „. In acest nou tip de gandire teologala ,unde ce nu se denumeste intr-un anumit fel nu exista , nu ai parc daca nu ii dai aceasta denumire iar modificarea de nomenclator nu o poti face fiindca nu te lasa legea.
Acelasi mod de a vedea lucrurile mai auzisem si la un viceprimar de Bucuresti care ,fiind scos in fata ori dectate ori se produc inundatii, furtuni si napasti , a devenit un soi de ” profesionist al dezastrelor” si a carui vorba obsedanta era , intr-o emisiune de radio unde il intrebam despre dezastrul fondului imobiliar interbelic -asa cum trebuie sa intrebe platitorul de taxe pe functionarul public ce isi castiga painea din banul meu : ” nu avem legislatie „.
Explicatia , amestec de smecherie balkanica si de conservatism birocratic , era intampinata slugarnic de reporteri si atunci si acum , rezultand ca , in infinitul istoriei universale , peste noi s-a asternut blestemul lipsei de legi bune uitandu-se metoda „taraneasca ” dupa care daca legea nu-i buna , atunci ea trebuie schimbata si punctum. Mai in toamna trecuta cand o colega a celor doua personagii evocate aici s-a gandit ca nu va dauna ” mediului ” ( un domeniu ce pastorea cu efecte ridicule) daca ,”prin lege” se va putea construi in parcuri „redobandite” orice poftesc ” redobanditorii” , nici nu mai invocat lipsa de ” celeritate ” a preschimbarilor legislative si ceea ce trebuia ” sa se dea , s-a dat ” caci asa era ordinul de la Imparatie.

25 Iulie 2007 – STĂPÎNII BANILOR : Cîştigul „la pont“ şi „la expropriere“

Oricît ar părea de neobişnuit, stăpînii banilor se observă în mult prea puţine situaţii pe scenă şi numai din eroare ori imprudenţă ajung să fie văzuţi. În aceste medii, prea de tot nelămurite, foiesc interpuşii, „oamenii de paie“ şi „băiatul-bun-la-toate“ ori „secretara de încredere“ adică o întreagă faună pestriţă şi gregară, ce nu se poate înfăţişa pictural, căci are chipuri prea diversificate şi anonime. Aici se lucrează nu „în piaţă“ ci „la pont“. Dar ce este pontul, la drept vorbind? O informaţie însemnată, scăpată din neglijenţă, interes calculat ori combinaţie uneori barocă şi cu cîştig socotit, ce ar trebui desfăşurată mai complicat decît clasicele „licitaţii aranjate“ ori vînzările prin privatizări făcute unidirecţional. Astfel încît deţinătorii de „ponturi“ apar cîteodată din direcţii neaşteptate şi, ignorînd mecanismele ce concretizează informaţia, caută asocierea cu „oamenii de meserie“, convocaţi drept executanţi şi operativi. Bineînţeles că, în peste un deceniu de „imobiliar“, mă vizitară sute de asemenea specimene dar lamura, ca să zic aşa, o ilustrează abia o cunoştinţă recentă. Prin iarna lui 2004, se înfăţişă la biroul meu un personagiu ce întîlnisem, cu puţină vreme în urmă, cu ocazia unei reuniuni mondene unde vezi lume diversă şi te saluţi şi cu multe chipuri prea puţin cunoscute. Omul, un fel de ziarist, se aşeză tacticos pe un scaun şi îmi declară solemn că deţine o mulţime de „ponturi“, dorind să mi le prezinte. Invitîndu-l, amuzat, să se exprime, mă gîndisem că vor urma cîteva „oferte“ mai speciale, aflate în circulaţie însă mai puţin frecventate decît altele şi, astfel, înconjurate de un aer enigmatic. Ceea ce urmă contrazise bănuiala ce aveam căci vizitatorul meu începu să scoată, ca un comis-voiajor „de talie internaţională“, cele mai diferite şi complicate propuneri, făcîndu-mă să mă simt ca în Peştera lui Ali-Baba. Un munte de vînzare prin asociere, combinat cu un stadion din aceiaşi localitate unde „cumpărătorul“, dacă îl prelua, putea să primească bonus un restaurant şi o „bază pentru colectare de metal“; o peninsulă – gazeificată şi canalizată – pe malul mării, uşor de obţinut prin concesiune dar numai „în anumite condiţii“; un hotel în Bucureşti; şapte-opt staţii de benzină în diferite judeţe; un palat, tot în Bucureşti; patru fabrici dezafectate în marginea unor „oraşe mari“; un port la Dunăre (nu acela cumpărat, „în două ape“, de un politician, cu episod liric în biografie, cu banii de la SOV Invest); o pepinieră lîngă Olimp; un sat pe litoral; altă pepinieră lîngă Bucureşti. Şi încă multe altele. Spre a convinge, prepusul scotea, de fiecare dată, dosarul tematic, ce conţinea documente şi planuri, mai bine întocmit decît al unui „agent imobiliar“ cu vechime pe care îl depăşea vădit atît în limbaj cît şi în elocinţă. Impecabil, într-adevăr!

Dar, din păcate, aproape nimic nu se putea întrebuinţa. Pretutindeni venea vorba de „cutăriţă“ care, trebuind să aprobe, ar fi fost plătit cu „atît“, de „cutare“, dătător de avize, ce urma să-şi ia „dreptul“ şi, în general, despre un atît de complicat sistem circulatoriu al banilor împărţiţi încît totul devenea ininteligibil şi chiar neverosimil deşi, cu siguranţă, aceasta era doar impresie. Cum, dintre toate, îmi apăruse posibilă doar o vînzare de hotel (de fapt, o redobîndire, şi aceasta cu „proiect de consolidare“ făcut anterior de Minister) am cerut detalii şi le-am primit numaidecît: „Sînt doişpe moştenitori care vor 480 (de mii, bineînţeles) dar cumpărătorul va plăti 600; diferenţa merge jumătate la doi dintre ei iar jumătate la mine:“. Concluzia fiind tipică (întrucît „îşi face parte“ doar „cine-mparte“ banii) am scurtat întîlnirea în mod diplomatic dar, aflat în cadrul uşii, vizitatorul nu se putu abţine să mai propună un „pont“: „nu vă interesează traseul autostrăzii către Braşov?“. La drept vorbind, aceste interminabile „ponturi“, ce descriau „trasee de autostradă“ ce se vor tăia cîndva, apar şi dispar fantomatic în folklorul de imobiliare de mai bine de un deceniu, dar nu ajunseră niciodată să se finalizeze. Şi, totuşi, mai recent conţinutul lor începu a se modifica. Odinioară, „pontul“ consta în cumpărarea de teren spre a se revinde celor care plănuiau investiţie legată de autostradă (motel, benzinărie, restaurant), dar coeficientul de risc făcuse speculaţia nerecomandabilă şi complicată. Cine garanta că, odată şi odată, apare „cumpărătorul“ şi plăteşte mult, „cît mai mult“? Astăzi, mecanismul este modificat şi înlătură hazardul, arătînd o perfecţionare în tehnică de însuşire de valori ce merită o menţiune.

O cunoştinţă, care, la rîndul ei, cunoaşte destul de bine pe cîţiva din marii maeştri ai combinaţiilor îmi relată, mai pe toamnă, o schemă de cîştiguri fără efort pe care, admirînd-o, o şi invidia cu necaz, căci se afla „la distanţă“ şi nu în echipă. Într-un oraş însemnat, cu ambiţii de metropolă, se hotărîse lărgirea unei străzi oarecari ce ar fi trebuit să devină, din motive misterioase, un bulevard larg şi „reprezentativ“. Dar spre a se izbuti această corecţie urbană erau necesare demolări de clădiri ce nu se pot înfăptui „ca pe vremuri, în mod abuziv“, ci completamente legal, adică „prin justă despăgubire“, cum scrie la carte. În regiunea descrisă de această poveste, un metru pătrat de teren se vinde cu 85-100$, uneori chiar şi ceva mai mult dar niciodată nu atinge 120. Şi, totuşi, stăpînii banilor deciseră şi preţul pentru despăgubire, stabilindu-l la 275$ şi nici o leţcaie mai puţin. Inutil a se adăuga cine cumpărase deja – şi cît! – din terenurile retrocedate în cartierul care, prea curînd, va redeveni un şantier interminabil după„exproprierea în folos public“. Abia aceste destăinuiri îmi explicară propunerea ce o făcuse acum vreo jumătate de an, un prinţ al imobiliarului dintr-un orăşel situat în Părţile de Vest, pe unde va trece cîndva şi o autostradă. El aducea „ponturi“ constînd în trasee hotărîte, ce însemnau cumpărare, azi, la preţ foarte scăzut. Şi, în viitor? „Dezdăunare“, adică vînzător cunoscut deja, fără nici un risc şi, evident, fără efort.

Să fie, de fapt, acestea doar vorbe în vînt ce nu se concretizează, în cele din urmă? Mai degrabă s-ar zice că o brumă de adevăr – ceva mai groasă – există totuşi în legenda pontului deşi dovezile sînt doar prezumţii căci „legea tăcerii“ funcţionează ireproşabil.

24 Iulie 2007 – „BANII NESIGURI“ ŞI „BANII GREI“:„Banii grei“

Pe la începutul lui august în 2003, când am călătorit, în câteva rânduri, departe, către Nordul Moldovei, am încercat un sentiment neobişnuit creat de mulţimea de maşini cu număr de înmatriculare italian ce se întâlnea la tot pasul, concentrate de parcă, printr-o vrajă, aş fi fost paraşutat pe lîngă Milano ori în Reggio Calabria. Cu doar o lună în urmă, în iulie, imaginea fusese complet diferită şi, la drept vorbind, foarte autohtonă. Acum, părea o invazie tradusă nu doar în ocuparea şoselelor ci şi în aglomerări în staţiuni şi chiar în automobile aspectuoase oprite prin ogrăzi, alături de şura de paie şi sub bolta de viţă de vie, îndoită de strugurii grei. Cine să fi fost , deci, aceşti invadatori?

Aceştia erau , de fapt, „emigranţii la Italia“, în realitate massa mare de populaţie care circula în străinătate şi câştiga „în Euro“ muncind mai mult decât aici, indiferent în ce condiţii şi în ce context legal. Căci esenţial rămâne „banul mare“ ce traduce „ora de lucru“ faţă de „banul mic“ de la noi ,care indiferent daca va fi crescut odata cu vremea , a ramas ca imagine la fel de mic precum in epocile anterioare . În mod vădit, acesta era doar începutul unui proces de proporţii ce apăruse sporadic şi în perioada anterioară dar devenit vizibil cu bruschete la un moment dat , de fapt o soluţie socială creata de saracia epidemica si o alternativa din necesitate ce înghite „clienţi“ în creştere şi noi „braţe de muncă“ disponibile. Efectul financiar s-a întrevazut de indata , chiar dacă initial se evidentia mai degrabă prin cumpărarea de maşini Alfa Romeo, BMW şi Mercedes, spre a se rupe „gura târgului“ prin difuziunea imaginii de bunăstare şi succes şi a-i determina pe vecini „să-şi pună unghia în gît“ de necaz. Dar evoluţia nu s-a oprit aici caci cel ce a „dat“ alaltaieri banii pe maşina argintie cu aer condiţionat şi formă aerodinamică ce lasă gânditori pe sătenii rămaşi acasă, s-a hotarat ieri să plaseze „bine“ banii ce-i câştigă şi să-şi facă o casă în comuna de origine şi să cumpere un apartament la oraş. Încă de o vreme oarecare , unii aleg să facă aceste proceduri. În Galaţi, ca să exemplific, presiunea ce a crescut preţurile către sfârşitul verii lui 2003 s-a datorat mai puţin „creditului ipotecar“(care ,in orasele mai putin agitate este o tema de fundal) cât mai degrabă „foştilor ţărani“ ajunşi muncitori-buni-la-toate în Italia de unde aduseseră „finanţe“ şi cumpăraseră destul de scump faţă de media curentă,platind pe loc si cu ideea ca ,fata de ” acolo de unde vin” aici erau preturi neverosimil de scazute, deci ” chilipir”.

În mai toată Moldova mişcarea achizitorie s-a observat cu claritate dar, în definitiv, situaţia s-a evidentiat frecvent şi aiurea, căpătând un aspect de fenomen care continua in maniera diverisificate pana azi si nu se va opri.
Caci, de fapt, noi suntem azi la începutul unui ciclu de acumulare de bani asemănător celui ce a traversat Europa în jurul anului 1900, tradus într-un fel de migraţie către „ţara tuturor posibilităţilor“, cum era privită America atunci. Migraţiile de acest fel nu sunt, în ultimă analiză, o noutate iar anii ‘50-’60 din secolul trecut cunosc asemenea mişcări ce au accelerat reconstituirea economiilor occidentale. Prin 1969, în Germania o parte considerabilă din activităţile brute ori de-a dreptul „murdare“ erau făcute de turcii veniţi cîteodată cu familiile lor, cu tot, incluzînd între aceştia pe unchi, veri şi nepoţi; unii s-au şi naturalizat ulterior căpătând drepturi de „cetăţean“. Eram, în 1968, în Banatul Sârbesc într-o comună bogată şi întinsă dar stranie printr-un gen de semidepopulare căci bărbaţii tineri lipseau, plecaţi fiind „la muncă“, în Austria. Banii lor se traduceau în tractoare, scule şi aparate pentru cei rămaşi acasă şi adeseori în cumpărări de teren agricol spre a se extinde ferma familială pe care o deţineau cu un spirit gospodaresc, de felul mentalitatii de clan, rar intalnit . Puţini îşi cumpărau maşini mai arătoase căci esenţial era aportul în lichidităţi generînd, cum se spune acum, „capitalizarea“.
Iată, deci, că „italienii“ si ” spaniolii” de azi din România calcă pe cărări bătătorite istoriceşte şi este probabil că şi aici se vor repeta procese ce s-au produs în alte părţi şi altădată. Fapt este că – aparuta la suprafata istoriei statistice acum trei-patru ani si dezvoltata treptat – se impune la noi o sursă nouă, „necreditată“, de bani şi, deci, de plasament imobiliar, ce va trebui cântărită atent spre a se evalua la cât se cifrează participarea ei în ecuaţie . La o repede examinare, rezultă că aceştia sunt „banii grei“, adică nefluctuanţi şi, ca o medie, produşi în mod constant. Ei vor aduce, după etapa de imagine şi vanitate satisfăcută (haine „ca la Paris“, ceas „de marcă“, maşină „adevărată“) reconstrucţia vieţii familiale: casa de la ţară a lui „ăl bătrân“, casa nouă a „străinezului“ ori apartamentul din cel mai apropiat oraş important, apoi, cu probabilitate, casa de vacanţă ori cabana de la munte, cumpărate ori „ridicate“ abia mai tîrziu, căci azi nu se află în „lista de priorităţi“. Mulţi aduc nu doar modele şi soluţii pentru a construi şi reface , amenajând „după moda de-afară“, ci şi un alt mod de viaţă, copiat după acela, mai destins şi mai atent la valorile de fond, ce aparţine localnicilor din ţările de adopţie temporară. „Banii grei“ ajung astfel să lucreze în timp mai bine decât oricâte subvenţii, agenţii pentru locuinţe, ori credite ipotecare ce înjugă omul la datorii lungi şi riscante.

23 Iulie 2007 – „Case in America”


Mica obsesie a ” casei in strainatate ” inca mai lucreaza in sub-constientul ” romanului cu bani” care ,in multe situatiui, nu-i decat un mic fost „bisnitar” din vremuri anterioare ori un ” manekin” partas la marile invarteli anonime contemporane si, deci , un inchipuit de formula sufleteasca ne-asezata.Si,totusi, desi preocuparea exista -avand destule explicatii diferite ,intre care „certitudinea hogeacului secret” apare cateodata- sunt prea putini cei ce iau in calcul elementul de hazard ce conteaza uneori mai mult decat ne inchipuim.
Era în vara lui 2001, cînd veni, în fine, la Bucureşti un american de origină transilvăneană ce mă contactase cu ceva vreme în urmă prin telefon spre a-mi propune o afacere. Ideea mi se păruse demnă de interes şi căzurăm de acord s-o examinăm în amănunte cu ocazia unei întîlniri viitoare care s-a şi produs, aşadar. Omul „avea afaceri“ în Nevada şi aducea „montajul“ unui grup de antreprenori americani cu experienţă în construcţia şi vînzarea de cartiere-satelit, aşa-zisele „dezvoltări“ după cum se traduce, destul de barbar, în româneşte, termenul anglo-saxon pentru acest gen de orăşele. Pe scurt, „grupul de antreprenori“ organiza „dezvoltarea“ în America şi punea la dispoziţie dosarul complet pentru vînzare, conţinînd proiecte, documentaţie birocratică, contracte de finanţare etc. Pînă şi mostre de textile pentru tapiţeria de mobilier erau cuprinse în acest biblioraft complet. Nicăieri nu apărea „girantul“, „adeverinţa de salariu“ şi alte asemenea aiureli orientale ci doar contractul de credit ipotecar, „asigurarea pentru imobil“, documentul pentru plata de avans (30% pentru toate situaţiile) şi doar facultativ un contract de administrare ce conţinea plenipotenţa administratorului în a închiria proprietatea, a încasa chiria etc. Cum o casă americană la 180-200 mp cu o grădiniţă de vreo 350-400 mp nu depăşea, ca medie, 125.000 $, cu „avans“ de 40.000 şi rate ce se achitau în douăzeci de ani, afacerea părea tentantă şi cred şi azi că ar fi interesat pe destui români „cu disponibilităţi“. O singură temă era tratată aproximativ, căci „grupul de antreprenori“ nu o mai întîlnise anterior, cînd se vînduseră în mod strălucit o mulţime de proprietăţi către francezi, nemţi, italieni şi olandezi(o populatie pestrita care atunci se cam ” subtiase” numeric ): viza. O proprietate în America nu asigura, pentru români, nimic în plus decît dreptul de a face o cerere de viză de sejur şi aceasta ori de cîte ori se părăsea, fie şi pentru cîteva ore, „ţara tuturor posibilităţilor“. Tema merita tratată mai atent dar, precum se bănuieşte, din toamna lui 2001 orice negocieri privind lărgimea de vederi în materie de „străini“ şi de „vize“ deveni fără sens şi totul se opri pe loc sine die, ramanand asa cum era atunci si , vorba lui Ion Creanga, ” pana in ziulica de azi ” .Nici nu ma gandesc acum ce s-ar fi intamplat daca , inaintandu-se, cohortele de ” vipuri” de pe Dambovita ar fi platit pentru ” casa americana” -cu doar gandul de a face ” mina buna” in cercul lor de taietori de frunza la caini din restaurantele din Piata Dorobanti – si ar fi calatorit acolo din an in paste , sezand la biroul de pasapoarte cu pantofii in maini.