31 Iulie 2007 – COMEDIA ERORILOR : Speculaţii cu stratageme

O idee în circulaţie, confirmată chiar, uneori, evocă investiţia ce nu reclamă prea mare efort ulterior fiind doar o cumpărătură socotită, făcută la timp şi mai ales unde trebuie. În multe cazuri, acestea se zice că sînt speculaţiile cu terenuri. Schema ar fi, la drept vorbind, simplă şi ar cere de la speculator oareşicare fler, simţ de prognoză, îndrăzneală şi, bineînţeles, banii trebuitori. De fapt, avem de-a face cu o reţetă primitivă ce presupune a se cumpăra teren ieftin acolo unde se intuieşte că, nu foarte tîrziu, se vor produce dezvoltări şi, deci, preţul va creşte obţinîndu-se cîştig. Speculantul achiziţionează şi grăniţuieşte, apoi stă şi aşteaptă să se „deschidă“ zona în ansamblul ei spre a re-vinde cu profit, bucurîndu-se de „diferenţă“ fără a face cine ştie ce cheltuială. Evident, aceasta este schema „leneşă“ ce se observă frecvent şi exprimă în prea multe dintre situaţii mentalitatea curentă de culegători de bani, caracteristică acestei populaţii în ziua de azi. Sînt însă şi corecţii şi chiar un anumit coeficient de efort ce ar accelera „deschiderea zonei“ (de fapt, creşterea cotaţiei acesteia) şi, deci, un cîştig mai mare în timp mai scurt. Aici apar stratagemele ce merită o menţiune şi care, dacă se fac cum trebuie să se facă, au efect şi „lucrează“. Uneori, speculatorul „creşte preţul“ prin publicitate falacioasă şi pune în circulaţie oferta lui la preţ dublu faţă de cel plătit anterior, comunicînd, la cereri diverse, că, de fapt, nu mai are ce vinde căci „s-a vîndut“. Alăturat altor oferte „publicate“ fictiv, ce nu se regăsesc pe teren, fiind simple invenţii ad-hoc dar la preţuri simţitor mai mari decît „preţul zonei“, acest tertip conduce la o mică alarmă în lumea cumpărătorilor ce constată că „preţul creşte“ şi concluzionează că ar trebui cumpărat acum şi nu mai tîrziu. Este un joc tipic de bursă, cu tot ce presupune acesta, de la zvon şi mesaj confidenţial „de bouche a l’oreille“ pînă la creare de panică, alarmism şi sentiment al incertitudinii. Totul culminează cu intoxicările diverse ce s-ar putea produce prin „dezinformaţie“ locală, în regiunea ce interesează şi unde spiritele se pot inflama uşor – fiindcă lăcomia e mare şi „mintea“ mică – cu doar o adiere de idee după care „aici vin nişte investitori americani“ care vor cheltui milioane de dolari pentru supermagazine, centre de afaceri şi cartier de reşedinţe de lux. Ideea – românească, de fapt – place vecinilor şi altora care se vor grăbi să-şi supracoteze mica proprietate şi să ceară, deodată, mult şi nejustificat de realitate dar posibil în lumea fantasmelor „bursiere“. Un apel telefonic sau două, făcut la cîteva publicaţii economice, spre a se întreba, candid, dacă se ştie ceva despre „investitori“ ce vor apărea poimîine în zona respectivă ar putea lărgi spaţiul de lucru al virusului şi ar aduce consecinţe valabile în imediat.

Însă acestea pretind efort şi se fac numai arareori şi de către cine nu „stă“ să aştepte, avînd, bineînţeles, şi pricepere în astfel de manevre. Majoritatea „ne-muncitoare“ şi cu mintea înceată se întemeiază pe schimbările ce ar veni de la sine, ca şi cum anotimpurile ce trec aduc adaosuri inerente preţului de re-vînzare. Teza fundamentală este, de fapt, aproape unanimă şi spune că „terenul creşte la preţ“ şi că, în orice caz, vor apărea cîştiguri cîndva deşi nu se cîntăreşte decît arareori ce cîştig şi cînd apare acesta, de fapt. Căci, de bună seamă, şi aici, ca în orice joc de bursă, pot să apară întîrzieri, mize greşite şi chiar erori, specifice hazardului. În această formă, totul se înfăţişează ca fiind de o mare simplitate şi lipsit de cine ştie ce primejdii deşi, la drept vorbind, acestea sînt, ca orice alte speculaţii, jocuri de noroc cu un procent de risc. Viaţa seamănă mai rar cu visele fabulatorii, mai ales cînd la mijloc sînt reverii cu subiect de îmbogăţire rapidă. Uneori – şi nu prea de tot rar – apar eşecuri ori socotelile sînt exagerat de optimiste şi nu se confirmă întrutotul sau uneori chiar deloc.

Un domn harnic şi întreprinzător, ce lucrează în Occident şi cîştigă bine, încercă anul trecut pe vremea aceasta, să facă o manevră ingenioasă spre a înmulţi banul cumpărînd teren, nu departe de Calea Griviţei, la 50.000 de dolari, preţ ce a considerat foarte atrăgător. Calculul iniţial, stimulat şi de vînzător (un bătrîn cu aspect „spălat“şi corect, în realitate un mic şnapan cu accese isteroide) nu era, în principiu, greşit, conţinînd preţul socotit „ieftin“ al terenului şi un proiect de clădire de vilă ce urma să înghită alţi bani, spre a intra „la re-vînzare“ cu tot ansamblul şi cîştigînd mult. Cumpărarea făcută în pripă la presiunea unei rude agitate a domnului din Occident, s-a produs în cîteva zile în ideea unui chilipir şi a preţului corect. Dar nici unul dintre argumente nu stă în picioare, din păcate. Preţul era, de fapt, „incorect“ căci depăşeşte binişor media de zonă iar ideea că nu se vinde doar teren ci şi două case aflate pe acesta nu aduce decît aparent un echilibru. „Cele două case“ sînt, de fapt, o anexă atît de bătrînă încît şi-a uitat copilăria şi stă să cadă în enorma pivniţă adîncă precum un puţ de mină, al cărei tavan nu se mai susţine pe nimic. Cealaltă, în aparenţă mai sănătoasă, îşi dezvălui abia recent crăpăturile cînd o firmă ce o întrebuinţa ca depozit de cărţi şi-a dezafectat dispozitivul. Totul, deci, trebuie culcat la pămînt şi, în consecinţă, „casele“ nu contează. Rămîne terenul. Dar ce cîştig ar putea aduce acesta, la drept vorbind, în doar un an de zile cînd împrejurimile, împînzite de o populaţie metisă ce iubeşte petrecerile şi nu munceşte pe nicăieri, nu se „mişcă“ de fel iar cumpărătorii îndrăzneţi ezită să pătrundă în această regiune ce ar fi fost desemnată pe hărţile medievale printr-o pată albă, conţinînd explicaţia „hic sunt leones“? Aici nu sînt „lei“, de acord, dar nu va fi, încă multă vreme de azi încolo, nimic altceva decît este.

30 Iulie 2007 – Ce se vinde si ce se cumpara in luna August ?

Cum se cumpără „pe loc” şi, mai ales, când şi de ce?

Deşi către August plăcerile verii sunt gustate din plin, în modul epicureic ce caracterizează viaţa românească lipsită de profunzime pe care o trăim astăzi, totuşi sfârşitul timpului plezirist se apropie chiar dacă această realitate se observă, de obicei, prea puţin. Sunt şi astăzi încă destui cei care socotesc că principiul sezonier fiind aproape de necontestat – deşi se greşeşte – a lăsa toamna să vină spre a ne re-întoarece la afaceri ar fi nu doar de dorit ci şi de recomandat. Pe scurt, fiind încă vară, „imobiliarul stă” şi abia peste o vreme s-ar putea să dea semne de reformulare.

În materie de „casă de vacanţă” acesta este, poate, un fapt evident deşi, bineînţeles, totul lucrează pe un strat cu mai puţină vizibilitate ca şi cum „nu s-ar întâmpla nimic”. Şi acum, ca şi în oricare alt anotimp, se cumpără – dacă sunt convenabile – case şi terenuri şi, deci, o anumită zonă de interes rămâne activă şi cu un rulaj constant, poate încetinit uneori şi în anumite regiuni, dar aflat în afară de orice îndoială. Accentul cade aici pe ceea ce însemnează „achiziţie cu sume reduse”, de fapt oferta accesibilă care, dacă nu comportă risc financiar considerabil, se poate prelua repede şi, dacă va angaja un plasament dovedit ulterior ca fiind inconsistent, nici nu va aduce pierderi prea de tot simţitoare. Mulţi, fiind atenţi la „starea de fapt imobiliar” din regiunile unde ajung în vacanţă, se hotărăsc pe loc dacă întâlnesc ceea ce li se pare „corespunzător”, convenabil şi fără procent prea ridicat de hazard. Acum vreo zece ani, într-o vară călduroasă, ca şi aceasta, apăruse la biroul meu o cunoştinţă destul de chibzuită în materie de cheltuit bani pentru case şi terenuri şi care, având încă o anumită rezervă, mă întrebase dacă o fi făcut bine ce a făcut. Cumpărase, fără să stea prea mult pe gânduri, nişte terenuri agricole, undeva, mai la sud de Craiova, despre care aflase într-o manieră care, ea însăşi, are un grad de poveste ce se remarcă de îndată. Era, împreună cu familia, într-o excursie de plăcere care nu atât că era „fără ţintă” (căci aveau în vedere o vizită la nişte rubedenii ceva mai îndepărtate) ci „fără program strict”; când, oprind maşina între Bechet şi Calafat, ca să mai bea o cafea din termos şi să fumeze o ţigară, auziră o conversaţie între doi localnici care îşi socoteau banii ce ar fi putut să încaseze pentru câteva hectare destul de bine aşezate (râu şi pădure) într-o apropiere atrăgătoare. Socotind pe loc şi observând că reveneau cam 45 de dolari americani hectarul şi că, deci, şase hectare ar fi însemnat nu mai mult decât 300 de dolari – pe care îi aveau în portmoneu – bucureştenii se deciseră într-o clipă şi, în câteva zile, deveniră „proprietari de pământuri”. Astăzi, bineînţeles, cumpărătura valorează de zece ori mai mult dar probabil că în patru-cinci ani „va face” mai mult şi se va mări valoric de alte încă zece ori. Aceste decizii ce ar putea să pară pripite s-au produs uneori chiar sub ochii mei. Era, cred, prin 1993, când însoţeam nişte apropiaţi ce reprezentau în România o companie franţuzească a cărei „marcă” trezea emoţii de îndată ce se evocă de către cineva, vreodată. Plecasem de câteva minute din Sinaia, unde întâlnisem, la Hotel „Palas” o familie de foşti moşieri care ar fi trebuit să redobândească o vilă splendidă şi care, stimulaţi de un actor şi care acum „făcea” pe agentul imobiliar, se gândiseră să „o prezinte”, ca ipoteza de viitor „unor străini cu bani”. Ipoteza era, cu adevărat, un vis ce, poate, s-ar fi putut traduce cândva în realitate, dar nu prea curând, iar „străinii cu bani” (eternul şi fascinantul mit românesc al anilor ’90) erau doar nişte petrecăreţi inteligenţi care, dacă aveau parte de „ceva” ieftin ar fi înaintat, dar nu mai mult, bineînţeles, căci în Colonii se cumpără „bine” şi „se câştigă, de obicei, banii mari”. La scurtă vreme, ajunserăm pe la Comarnic şi, fără să îmi dau seama; am evocat orăşelul Breaza unde, cam de vreun an, protipentada îmbogăţită îşi mutase peste vară „cartierul general”. „Şeful străinilor”, un personaj cu o biografie aproape fabuloasă pentru înţelegerea noastră din acea vreme, pofti să vadă Breaza şi fiindcă aveam câteva „obiective interesante în portofoliu”, ajunserăm curând la câteva dintre acestea. Unul mai ales era tentant: o casă de lemn, bine făcută dar încă neterminată, se vindea, împreună cu grădina, mărişoară, cam la 32.000 de dolari americani. Şi fiindcă şi poziţia era satisfăcătoare, preţul fu socotit „bun” deşi nu era chiar un chilipir. Decizia se luă „pe loc” şi nu fuse greşită. În câte^ va luni, până în decembrie, care fu terminată, „pregătită pentru vânzare” cu cheltuieli de cam 6-7.000 dolari americani, iar vânzarea, la vreo 54.000, aduse, în doar jumătate de an, un profit net de cam 40 % ceea ce parcă nu este chiar atât de nemulţumitor.

Şi eu „mă decisesem” tot atât de rapid în acea vară chiar, dar ceva mai târziu, când tot la Breaza am cumpărat „pe loc” un teren micuţ, de vreo 7-800 mp, la un preţ de necomentat şi pe care, totuşi, a trebuit să-l vând peste doar câteva luni – cu un câştig oarecare, nu prea mic, totuşi – fiindcă în „lumea de la ţară”, unde adeseori vecinii îţi rămân rudele vânzătorului. Ideea de a cultiva cu roşii, ardei gras şi ceapă terenul meu (fiindcă aşa apucase „de la predecesor” era foarte răspândită dar evident că mă încurca şi mă enerva. „Cumpărătura de august” este adesea instantanee dacă nu reprezintă valori prea mari. A rămas în mitologia imobiliară a Bucureştilor, ca o legendă deşi era un simplu episod din realitatea noastră stranie, povestea despre un personagiu destul de cunoscut care, ajungând prin 1999 la Supermarketul „Prisma” spre a face unele cumpărături obişnuite, aflase de la proprietara unui magazin că aceea ar avea de vânzare un teren de vreo 1.200 mp în Corbeanca, adică în apropiere. Costa sub un dolar american pentru un metru pătrat şi bineînţeles că ocazia fiind evidentă, personagiul – cum se povestea, cu amuzament, prin oraş – nu a mai cumpărat pantaloni de blue-jeans ci un teren bun şi bine aşezat, plătind avansul „pe loc” şi restul peste câteva zile, când se completase „dosarul de Notariat”. Inutil să spun că personajul acela excentric sunt eu.

27 Iulie 2007 – STĂPÎNII BANILOR: „Cumpărătorul dictează“

Pe la începutul anilor ‘90 cînd nici măcar nu se bănuia proporţia averilor ce se deţineau sub formă imobiliară, vînzătorii – destul de rari, prudenţi şi bănuitori – aşteptau de obicei pe străinul înzestrat cu dolari capabil să achite, fără a comenta, preţul cerut cam cu jumătate de gură, în ideea că este, totuşi, „cam prea exagerat“. La drept vorbind, preţurile nu erau, la acea vreme, deloc exagerate dar, în mod paradoxal, străinul nu se grăbi să „descalece“ spre a-şi cumpăra proprietăţi aici ori spre a face cîte un plasament inteligent şi aducător de bani într-un timp scurt. Curînd, cînd apărură plătitorii români, unii prea de tot filotimi şi cu aparenţă de „mînă largă“, de fapt risipitori fără nici o reprezentare a valorii banului pe care nu-l obţinuseră prin efort, formularea se modificase, căci pe atunci – şi pînă astăzi – se cauta şi se invocă abstractul om cu bani, venit de oriunde şi doar „înţelegător“ şi „disponibil“. Acesta fuse – şi încă mai este şi acum – mitul fundamental, iluzia ireductibilă, generatorul secret ce întreţine, pe o piaţă imobiliară încă neconstituită deplin, un gen de langoare de visător ce îşi aşteaptă sorocul ferice. Dar, din păcate, omul cu bani rămîne o abstracţiune ce se înfăţişează prea de tot rar şi imprevizibil, căci lumea lui este îndeobşte paralelă cu „piaţa curentă“ şi se exprimă prin combinaţii, „ponturi“, scheme diverse şi nu o dată ingenioase, diverse participaţii şi concesiuni, asocieri şi compensaţii iscusite, ininteligibile pentru „omul simplu“ care vinde (şi vinde scump) şi cumpără dar plăteşte.

„Cumpărătorul dictează“

În primăvara anului 2004, o nevastă de recent fost ministru luă la rînd comunele înşirate pe o şosea naţională din sudul ţării, creind o nelinişte aproape generală în rîndul ţăranilor ce se dezmeticiră cu greu. Operaţiunea era destul de bine pusă la punctul optim. Mai întîi, persoana, însoţită de doi-trei funcţionari judeţeni loiali, se prezenta la Primărie şi poftea să vorbească neîntîrziat cu căpetenia localităţii. Prezent sau nu, acesta se înfăţişa în „doi timpi şi trei mişcări“, fiind chemat de oriunde se afla, arătîndu-se feţei sus-puse. Primarului i se atribuia de îndată o funcţiune de agitator şi chiar de „agent imobiliar“ local, însărcinat fiind cu convingerea localnicilor în direcţia vînzării de teren arabil, bineînţeles, cu un oareşicare profit, ce răsplătea truda lui şi succesul ei. În acest timp, şoferul împînzea localitatea cu fluturaşi publicitari, lipiţi pe stîlpii de telegraf ori pe ferestrele instituţiilor ceva mai frecventate (de la Poştă la Poliţie), ce comunicau dorinţa de a se cumpăra pămînt de arătură dar numai de la două hectare în sus. Pînă în acele zile faste, un hectar se vindea prin acea regiune la un preţ uimitor de modest, ce nu depăşea opt milioane, de obicei „fără cadastru“, adică maximum 200 euro. Nevasta de recent fost ministru oferea pe loc de trei ori mai mult, adică 25 de milioane, părînd a se comporta cu filantropie deşi, evident, nu acesta era obiectivul ireductibil şi destul de misterios.

Dar ce explicaţie s-ar putea da unei supra-cotări voluntare? Motivul îl constituie, uneori, alegerea cu caracter de obsesie, dorinţa de a se obţine „ceva“ cu orice preţ, cum se spune. Am întîlnit această atitudine încă de foarte devreme, cînd se putea face o cumpărătură „comodă“ fără efort bănesc suplimentar. Era în toamna lui 1994 cînd o echipă de prieteni se înfăţişase pentru a cumpăra „un teren mare“ lîngă Grădina Zoologică. Echipa, destul de amestecată în aparenţă, se compunea dintr-un faimos om de afaceri (de pe atunci, dar şi de pe acum, deşi a mai pierdut din „cotă“ şi va mai pierde), un politician „de partid“ avînd responsabilităţi şi într-o bancă (după moda vremii, ce a produs dezastrele cunoscute), un şef de „Regie“ şi, bineînţeles, un constructor, ce trebuia să se îngrijească de „investiţie“. Cum banii nu constituiau „o problemă“ (declaraţie-tip în astfel de cazuri), prietenii cumpărară foarte rapid un teren măricel, de aproape un hectar, la un preţ cu vreo 2-3$ pe metru mai mare decît în mod curent şi aceasta după ce plătiseră, cu lărgime de mînă, „scoaterea din circuitul agricol“. Nu-i vorbă, trei ani mai tîrziu proprietatea de prieteni era tot virgină însă „preţul zonei“ se triplase, cel puţin, ajutat poate şi de astfel de clătinări periodice ale pieţii.

Alteori, grandomania de om care „nu mai ştie ce să facă cu banii“ (cum se zice, în expresie cacofonică, în mod frecvent) explică şi motivează. Într-un rînd, aflasem despre un bogătan de vîrstă tînără – probabil un „manekin“ al cine ştie cui, aflat, cu autoritate, „la vîrf“, în afaceri cu metal – care căuta de multă vreme „un pălăţel“ (iată expresia!), pentru amanta lui, o cunoscută divă de televiziune cu emisiune destul de longevivă. Găsise, în cele din urmă, „ceva“ foarte prestigios din punct de vedere al poziţiei (a se scuza expresia…) dar şi inimaginabil de scump faţă de realitate (cam la 1.400.000 euro, cît vreo şapte-opt fabrici mai în suferinţă sau cît se plăti, mai încoace, pentru „Tutunul Românesc“).

Să fi fost, deci, aceste obsesii sentimentale, niciodată abisale, din nefericire, cauza cumpărării prin descălecat ce impulsionase pe nevasta de recent fost ministru şi o pusese în mişcare? Adevărul nu poate fi nici pe departe acesta desi nici nu-i uşor de aflat acum. Totuşi, cîteva ipoteze se pot emite.
Întîi de toate, ar fi speculaţia pură şi simplă în ideea că, vreodată, preţul va creşte şi cîştigul ar apărea. Dacă azi plătesc pentru un hectar 600 euro şi îl revînd peste un an cu 1.000, am obţinut un cîştig de 400 euro la hectar şi de 400.000 dacă, prin efort, cumpărătura iniţială fuse de o mie de hectare. Evident, aceasta ar fi ipoteza depresivă admiţînd că preţul unui hectar nu va ajunge către 3.000 euro, precum se preconizează (dar aceasta către 2010!) creînd cîştiguri de cinci ori mai mari în doar cîţiva ani. Nu-i de exclus nici ipoteza unei cumpărături la comandă, existînd deja vînzătorul care, „ contractat“ deja, ar plăti încă de „mîine“ un preţ mare pentru „aici“ dar de tot modest pentru „acolo“. În sfîrşit, cumpărarea pentru asociere- supra-cotînd şi mai mult „participaţia“, la nivel de piaţă „de aiurea“ -este posibilă deşi improbabilă.

Ar fi fost de gîndit, însă o fracţiune de secundă doar, şi formarea de exploataţie agricolă, fiind preferabile suprafeţele mari şi „legate“ dar, la drept vorbind, aceasta este cu desăvîrşire imposibilă căci stăpînii banilor de obicei nu produc nimic.

26 Iulie 2007 – „N-avem legislatie!”

Pe la jumatatea lui iulie 2007 inainte de a pleca la Londra intr-o documentare , m-a impins ” cine nu trebuie invocat ” sa privesc cateva minute la o emisiune de televiziune din acelea pe care, atunci cand le urmaresti , nu ai decat sa invoci formula abisala a lui Traznea : ” curat mestesug de tampeala”.
Era, de fapt, un fel de reportaj cu inceput in registrul cruzimii si incheiat in actiunea ancilara de sters hainele cu peria ce caracterizeaza de o multime de ani punctul de vedere a ceea ce astazi se chema ” televiziune publica”, o anexa a propagandei oficiale unde trebuie inclusa si secta ” intelectualilor de meserie „. Reporterul , un baiet cu lecturi de ziare de cancan si cu o spoiala de cultura facuta pe puncte , se gandise ca „tema parcurilor din Bucuresti ” ar putea sa intereseze „poporul” care ar fi sensibil la astfel de subiecte cu aspect critic prin care ” sa ratam ca dam in ei „. Dar abia dupa ce emisese cateva cifre si procente -in orice caz scandalos de scazute si care ar fi contrazis flagrant pe mai-marele orasului ce sustinuse, fara a clipi , cu alte cateva saptamani mai inainte ca avem mai multe ” spatii verzi ” decat Parisul – reporterul ” coltos” se opri in biroul prefectului , o duduie cu un falacios aer intelectual creat de ochelarii dreptunghiulari de inspiratie Alain Afflelou . Aici , in loc de interogatoriu pornind de la cifre precise , urma o dizertatie a dregatoarei in tema ” parcurilor din Capitala” , unde nu ar exista decat ” trei ” (caci despre acestea ar avea dumneaiei cunostinta ) si in restul suprafetelor -numai ” spatii verzi „. In acest nou tip de gandire teologala ,unde ce nu se denumeste intr-un anumit fel nu exista , nu ai parc daca nu ii dai aceasta denumire iar modificarea de nomenclator nu o poti face fiindca nu te lasa legea.
Acelasi mod de a vedea lucrurile mai auzisem si la un viceprimar de Bucuresti care ,fiind scos in fata ori dectate ori se produc inundatii, furtuni si napasti , a devenit un soi de ” profesionist al dezastrelor” si a carui vorba obsedanta era , intr-o emisiune de radio unde il intrebam despre dezastrul fondului imobiliar interbelic -asa cum trebuie sa intrebe platitorul de taxe pe functionarul public ce isi castiga painea din banul meu : ” nu avem legislatie „.
Explicatia , amestec de smecherie balkanica si de conservatism birocratic , era intampinata slugarnic de reporteri si atunci si acum , rezultand ca , in infinitul istoriei universale , peste noi s-a asternut blestemul lipsei de legi bune uitandu-se metoda „taraneasca ” dupa care daca legea nu-i buna , atunci ea trebuie schimbata si punctum. Mai in toamna trecuta cand o colega a celor doua personagii evocate aici s-a gandit ca nu va dauna ” mediului ” ( un domeniu ce pastorea cu efecte ridicule) daca ,”prin lege” se va putea construi in parcuri „redobandite” orice poftesc ” redobanditorii” , nici nu mai invocat lipsa de ” celeritate ” a preschimbarilor legislative si ceea ce trebuia ” sa se dea , s-a dat ” caci asa era ordinul de la Imparatie.

25 Iulie 2007 – STĂPÎNII BANILOR : Cîştigul „la pont“ şi „la expropriere“

Oricît ar părea de neobişnuit, stăpînii banilor se observă în mult prea puţine situaţii pe scenă şi numai din eroare ori imprudenţă ajung să fie văzuţi. În aceste medii, prea de tot nelămurite, foiesc interpuşii, „oamenii de paie“ şi „băiatul-bun-la-toate“ ori „secretara de încredere“ adică o întreagă faună pestriţă şi gregară, ce nu se poate înfăţişa pictural, căci are chipuri prea diversificate şi anonime. Aici se lucrează nu „în piaţă“ ci „la pont“. Dar ce este pontul, la drept vorbind? O informaţie însemnată, scăpată din neglijenţă, interes calculat ori combinaţie uneori barocă şi cu cîştig socotit, ce ar trebui desfăşurată mai complicat decît clasicele „licitaţii aranjate“ ori vînzările prin privatizări făcute unidirecţional. Astfel încît deţinătorii de „ponturi“ apar cîteodată din direcţii neaşteptate şi, ignorînd mecanismele ce concretizează informaţia, caută asocierea cu „oamenii de meserie“, convocaţi drept executanţi şi operativi. Bineînţeles că, în peste un deceniu de „imobiliar“, mă vizitară sute de asemenea specimene dar lamura, ca să zic aşa, o ilustrează abia o cunoştinţă recentă. Prin iarna lui 2004, se înfăţişă la biroul meu un personagiu ce întîlnisem, cu puţină vreme în urmă, cu ocazia unei reuniuni mondene unde vezi lume diversă şi te saluţi şi cu multe chipuri prea puţin cunoscute. Omul, un fel de ziarist, se aşeză tacticos pe un scaun şi îmi declară solemn că deţine o mulţime de „ponturi“, dorind să mi le prezinte. Invitîndu-l, amuzat, să se exprime, mă gîndisem că vor urma cîteva „oferte“ mai speciale, aflate în circulaţie însă mai puţin frecventate decît altele şi, astfel, înconjurate de un aer enigmatic. Ceea ce urmă contrazise bănuiala ce aveam căci vizitatorul meu începu să scoată, ca un comis-voiajor „de talie internaţională“, cele mai diferite şi complicate propuneri, făcîndu-mă să mă simt ca în Peştera lui Ali-Baba. Un munte de vînzare prin asociere, combinat cu un stadion din aceiaşi localitate unde „cumpărătorul“, dacă îl prelua, putea să primească bonus un restaurant şi o „bază pentru colectare de metal“; o peninsulă – gazeificată şi canalizată – pe malul mării, uşor de obţinut prin concesiune dar numai „în anumite condiţii“; un hotel în Bucureşti; şapte-opt staţii de benzină în diferite judeţe; un palat, tot în Bucureşti; patru fabrici dezafectate în marginea unor „oraşe mari“; un port la Dunăre (nu acela cumpărat, „în două ape“, de un politician, cu episod liric în biografie, cu banii de la SOV Invest); o pepinieră lîngă Olimp; un sat pe litoral; altă pepinieră lîngă Bucureşti. Şi încă multe altele. Spre a convinge, prepusul scotea, de fiecare dată, dosarul tematic, ce conţinea documente şi planuri, mai bine întocmit decît al unui „agent imobiliar“ cu vechime pe care îl depăşea vădit atît în limbaj cît şi în elocinţă. Impecabil, într-adevăr!

Dar, din păcate, aproape nimic nu se putea întrebuinţa. Pretutindeni venea vorba de „cutăriţă“ care, trebuind să aprobe, ar fi fost plătit cu „atît“, de „cutare“, dătător de avize, ce urma să-şi ia „dreptul“ şi, în general, despre un atît de complicat sistem circulatoriu al banilor împărţiţi încît totul devenea ininteligibil şi chiar neverosimil deşi, cu siguranţă, aceasta era doar impresie. Cum, dintre toate, îmi apăruse posibilă doar o vînzare de hotel (de fapt, o redobîndire, şi aceasta cu „proiect de consolidare“ făcut anterior de Minister) am cerut detalii şi le-am primit numaidecît: „Sînt doişpe moştenitori care vor 480 (de mii, bineînţeles) dar cumpărătorul va plăti 600; diferenţa merge jumătate la doi dintre ei iar jumătate la mine:“. Concluzia fiind tipică (întrucît „îşi face parte“ doar „cine-mparte“ banii) am scurtat întîlnirea în mod diplomatic dar, aflat în cadrul uşii, vizitatorul nu se putu abţine să mai propună un „pont“: „nu vă interesează traseul autostrăzii către Braşov?“. La drept vorbind, aceste interminabile „ponturi“, ce descriau „trasee de autostradă“ ce se vor tăia cîndva, apar şi dispar fantomatic în folklorul de imobiliare de mai bine de un deceniu, dar nu ajunseră niciodată să se finalizeze. Şi, totuşi, mai recent conţinutul lor începu a se modifica. Odinioară, „pontul“ consta în cumpărarea de teren spre a se revinde celor care plănuiau investiţie legată de autostradă (motel, benzinărie, restaurant), dar coeficientul de risc făcuse speculaţia nerecomandabilă şi complicată. Cine garanta că, odată şi odată, apare „cumpărătorul“ şi plăteşte mult, „cît mai mult“? Astăzi, mecanismul este modificat şi înlătură hazardul, arătînd o perfecţionare în tehnică de însuşire de valori ce merită o menţiune.

O cunoştinţă, care, la rîndul ei, cunoaşte destul de bine pe cîţiva din marii maeştri ai combinaţiilor îmi relată, mai pe toamnă, o schemă de cîştiguri fără efort pe care, admirînd-o, o şi invidia cu necaz, căci se afla „la distanţă“ şi nu în echipă. Într-un oraş însemnat, cu ambiţii de metropolă, se hotărîse lărgirea unei străzi oarecari ce ar fi trebuit să devină, din motive misterioase, un bulevard larg şi „reprezentativ“. Dar spre a se izbuti această corecţie urbană erau necesare demolări de clădiri ce nu se pot înfăptui „ca pe vremuri, în mod abuziv“, ci completamente legal, adică „prin justă despăgubire“, cum scrie la carte. În regiunea descrisă de această poveste, un metru pătrat de teren se vinde cu 85-100$, uneori chiar şi ceva mai mult dar niciodată nu atinge 120. Şi, totuşi, stăpînii banilor deciseră şi preţul pentru despăgubire, stabilindu-l la 275$ şi nici o leţcaie mai puţin. Inutil a se adăuga cine cumpărase deja – şi cît! – din terenurile retrocedate în cartierul care, prea curînd, va redeveni un şantier interminabil după„exproprierea în folos public“. Abia aceste destăinuiri îmi explicară propunerea ce o făcuse acum vreo jumătate de an, un prinţ al imobiliarului dintr-un orăşel situat în Părţile de Vest, pe unde va trece cîndva şi o autostradă. El aducea „ponturi“ constînd în trasee hotărîte, ce însemnau cumpărare, azi, la preţ foarte scăzut. Şi, în viitor? „Dezdăunare“, adică vînzător cunoscut deja, fără nici un risc şi, evident, fără efort.

Să fie, de fapt, acestea doar vorbe în vînt ce nu se concretizează, în cele din urmă? Mai degrabă s-ar zice că o brumă de adevăr – ceva mai groasă – există totuşi în legenda pontului deşi dovezile sînt doar prezumţii căci „legea tăcerii“ funcţionează ireproşabil.

24 Iulie 2007 – „BANII NESIGURI“ ŞI „BANII GREI“:„Banii grei“

Pe la începutul lui august în 2003, când am călătorit, în câteva rânduri, departe, către Nordul Moldovei, am încercat un sentiment neobişnuit creat de mulţimea de maşini cu număr de înmatriculare italian ce se întâlnea la tot pasul, concentrate de parcă, printr-o vrajă, aş fi fost paraşutat pe lîngă Milano ori în Reggio Calabria. Cu doar o lună în urmă, în iulie, imaginea fusese complet diferită şi, la drept vorbind, foarte autohtonă. Acum, părea o invazie tradusă nu doar în ocuparea şoselelor ci şi în aglomerări în staţiuni şi chiar în automobile aspectuoase oprite prin ogrăzi, alături de şura de paie şi sub bolta de viţă de vie, îndoită de strugurii grei. Cine să fi fost , deci, aceşti invadatori?

Aceştia erau , de fapt, „emigranţii la Italia“, în realitate massa mare de populaţie care circula în străinătate şi câştiga „în Euro“ muncind mai mult decât aici, indiferent în ce condiţii şi în ce context legal. Căci esenţial rămâne „banul mare“ ce traduce „ora de lucru“ faţă de „banul mic“ de la noi ,care indiferent daca va fi crescut odata cu vremea , a ramas ca imagine la fel de mic precum in epocile anterioare . În mod vădit, acesta era doar începutul unui proces de proporţii ce apăruse sporadic şi în perioada anterioară dar devenit vizibil cu bruschete la un moment dat , de fapt o soluţie socială creata de saracia epidemica si o alternativa din necesitate ce înghite „clienţi“ în creştere şi noi „braţe de muncă“ disponibile. Efectul financiar s-a întrevazut de indata , chiar dacă initial se evidentia mai degrabă prin cumpărarea de maşini Alfa Romeo, BMW şi Mercedes, spre a se rupe „gura târgului“ prin difuziunea imaginii de bunăstare şi succes şi a-i determina pe vecini „să-şi pună unghia în gît“ de necaz. Dar evoluţia nu s-a oprit aici caci cel ce a „dat“ alaltaieri banii pe maşina argintie cu aer condiţionat şi formă aerodinamică ce lasă gânditori pe sătenii rămaşi acasă, s-a hotarat ieri să plaseze „bine“ banii ce-i câştigă şi să-şi facă o casă în comuna de origine şi să cumpere un apartament la oraş. Încă de o vreme oarecare , unii aleg să facă aceste proceduri. În Galaţi, ca să exemplific, presiunea ce a crescut preţurile către sfârşitul verii lui 2003 s-a datorat mai puţin „creditului ipotecar“(care ,in orasele mai putin agitate este o tema de fundal) cât mai degrabă „foştilor ţărani“ ajunşi muncitori-buni-la-toate în Italia de unde aduseseră „finanţe“ şi cumpăraseră destul de scump faţă de media curentă,platind pe loc si cu ideea ca ,fata de ” acolo de unde vin” aici erau preturi neverosimil de scazute, deci ” chilipir”.

În mai toată Moldova mişcarea achizitorie s-a observat cu claritate dar, în definitiv, situaţia s-a evidentiat frecvent şi aiurea, căpătând un aspect de fenomen care continua in maniera diverisificate pana azi si nu se va opri.
Caci, de fapt, noi suntem azi la începutul unui ciclu de acumulare de bani asemănător celui ce a traversat Europa în jurul anului 1900, tradus într-un fel de migraţie către „ţara tuturor posibilităţilor“, cum era privită America atunci. Migraţiile de acest fel nu sunt, în ultimă analiză, o noutate iar anii ‘50-’60 din secolul trecut cunosc asemenea mişcări ce au accelerat reconstituirea economiilor occidentale. Prin 1969, în Germania o parte considerabilă din activităţile brute ori de-a dreptul „murdare“ erau făcute de turcii veniţi cîteodată cu familiile lor, cu tot, incluzînd între aceştia pe unchi, veri şi nepoţi; unii s-au şi naturalizat ulterior căpătând drepturi de „cetăţean“. Eram, în 1968, în Banatul Sârbesc într-o comună bogată şi întinsă dar stranie printr-un gen de semidepopulare căci bărbaţii tineri lipseau, plecaţi fiind „la muncă“, în Austria. Banii lor se traduceau în tractoare, scule şi aparate pentru cei rămaşi acasă şi adeseori în cumpărări de teren agricol spre a se extinde ferma familială pe care o deţineau cu un spirit gospodaresc, de felul mentalitatii de clan, rar intalnit . Puţini îşi cumpărau maşini mai arătoase căci esenţial era aportul în lichidităţi generînd, cum se spune acum, „capitalizarea“.
Iată, deci, că „italienii“ si ” spaniolii” de azi din România calcă pe cărări bătătorite istoriceşte şi este probabil că şi aici se vor repeta procese ce s-au produs în alte părţi şi altădată. Fapt este că – aparuta la suprafata istoriei statistice acum trei-patru ani si dezvoltata treptat – se impune la noi o sursă nouă, „necreditată“, de bani şi, deci, de plasament imobiliar, ce va trebui cântărită atent spre a se evalua la cât se cifrează participarea ei în ecuaţie . La o repede examinare, rezultă că aceştia sunt „banii grei“, adică nefluctuanţi şi, ca o medie, produşi în mod constant. Ei vor aduce, după etapa de imagine şi vanitate satisfăcută (haine „ca la Paris“, ceas „de marcă“, maşină „adevărată“) reconstrucţia vieţii familiale: casa de la ţară a lui „ăl bătrân“, casa nouă a „străinezului“ ori apartamentul din cel mai apropiat oraş important, apoi, cu probabilitate, casa de vacanţă ori cabana de la munte, cumpărate ori „ridicate“ abia mai tîrziu, căci azi nu se află în „lista de priorităţi“. Mulţi aduc nu doar modele şi soluţii pentru a construi şi reface , amenajând „după moda de-afară“, ci şi un alt mod de viaţă, copiat după acela, mai destins şi mai atent la valorile de fond, ce aparţine localnicilor din ţările de adopţie temporară. „Banii grei“ ajung astfel să lucreze în timp mai bine decât oricâte subvenţii, agenţii pentru locuinţe, ori credite ipotecare ce înjugă omul la datorii lungi şi riscante.

23 Iulie 2007 – „Case in America”

Mica obsesie a ” casei in strainatate ” inca mai lucreaza in sub-constientul ” romanului cu bani” care ,in multe situatiui, nu-i decat un mic fost „bisnitar” din vremuri anterioare ori un ” manekin” partas la marile invarteli anonime contemporane si, deci , un inchipuit de formula sufleteasca ne-asezata.Si,totusi, desi preocuparea exista -avand destule explicatii diferite ,intre care „certitudinea hogeacului secret” apare cateodata- sunt prea putini cei ce iau in calcul elementul de hazard ce conteaza uneori mai mult decat ne inchipuim.
Era în vara lui 2001, cînd veni, în fine, la Bucureşti un american de origină transilvăneană ce mă contactase cu ceva vreme în urmă prin telefon spre a-mi propune o afacere. Ideea mi se păruse demnă de interes şi căzurăm de acord s-o examinăm în amănunte cu ocazia unei întîlniri viitoare care s-a şi produs, aşadar. Omul „avea afaceri“ în Nevada şi aducea „montajul“ unui grup de antreprenori americani cu experienţă în construcţia şi vînzarea de cartiere-satelit, aşa-zisele „dezvoltări“ după cum se traduce, destul de barbar, în româneşte, termenul anglo-saxon pentru acest gen de orăşele. Pe scurt, „grupul de antreprenori“ organiza „dezvoltarea“ în America şi punea la dispoziţie dosarul complet pentru vînzare, conţinînd proiecte, documentaţie birocratică, contracte de finanţare etc. Pînă şi mostre de textile pentru tapiţeria de mobilier erau cuprinse în acest biblioraft complet. Nicăieri nu apărea „girantul“, „adeverinţa de salariu“ şi alte asemenea aiureli orientale ci doar contractul de credit ipotecar, „asigurarea pentru imobil“, documentul pentru plata de avans (30% pentru toate situaţiile) şi doar facultativ un contract de administrare ce conţinea plenipotenţa administratorului în a închiria proprietatea, a încasa chiria etc. Cum o casă americană la 180-200 mp cu o grădiniţă de vreo 350-400 mp nu depăşea, ca medie, 125.000 $, cu „avans“ de 40.000 şi rate ce se achitau în douăzeci de ani, afacerea părea tentantă şi cred şi azi că ar fi interesat pe destui români „cu disponibilităţi“. O singură temă era tratată aproximativ, căci „grupul de antreprenori“ nu o mai întîlnise anterior, cînd se vînduseră în mod strălucit o mulţime de proprietăţi către francezi, nemţi, italieni şi olandezi(o populatie pestrita care atunci se cam ” subtiase” numeric ): viza. O proprietate în America nu asigura, pentru români, nimic în plus decît dreptul de a face o cerere de viză de sejur şi aceasta ori de cîte ori se părăsea, fie şi pentru cîteva ore, „ţara tuturor posibilităţilor“. Tema merita tratată mai atent dar, precum se bănuieşte, din toamna lui 2001 orice negocieri privind lărgimea de vederi în materie de „străini“ şi de „vize“ deveni fără sens şi totul se opri pe loc sine die, ramanand asa cum era atunci si , vorba lui Ion Creanga, ” pana in ziulica de azi ” .Nici nu ma gandesc acum ce s-ar fi intamplat daca , inaintandu-se, cohortele de ” vipuri” de pe Dambovita ar fi platit pentru ” casa americana” -cu doar gandul de a face ” mina buna” in cercul lor de taietori de frunza la caini din restaurantele din Piata Dorobanti – si ar fi calatorit acolo din an in paste , sezand la biroul de pasapoarte cu pantofii in maini.

20 Iulie 2007 – „BANII NESIGURI“ ŞI „BANII GREI“: Marele „secret ipotecar“

În toamna lui 1999, cînd cohortele aliate de avocaţi aproximativi şi „agenţi“ ignari îşi storceau literalmente creierii spre a se descoperi tertipuri noi care să ajute la evacuarea chiriaşilor din „casele naţionalizate“ spre a le putea vinde, apoi, „vacuizate“, cui pofteşte, m-a vizitat un personagiu memorabil, sosit dintr-o ţară cu faimă în materie de negustorie. Îl introdusese la mine o colaboratoare de pe atunci, „veche“ în cadrul companiei dar atît de lipsită de imaginaţie – spre a nu spune mai mult – încît nici măcar nu îndrăznise să-mi relateze tema ce urma să se examineze, căci o considera o aberaţie de neînţeles. Dar omul avea ingeniozitate, trăit fiind acolo unde afacerile se fac „cu minte“ şi aproape ca şi o artă combinatorie. Pe scurt, mi se ceruseră spre cumpărare, case redobîndite cu chiriaşi, cu tot. Pentru epocă, încă afectată de o gîndire primitivă în privinţa imobiliarului, propunerea era şocantă dar nu imposibilă. Curînd aflarăm speţa potrivită. Era un palat impunător, aflat în mijlocul Bucureştilor, „redobîndit“ cu acte în regulă, vandabil la un preţ de 1.300.000 $, astăzi – o ocazie, dar atunci cotă maximală. Chiriaşul fost „de stat“ ce îşi manifestase totuşi înţelegerea faţă de situaţie şi năzuia la o re-contractare cu noul proprietar, era o instituţie europeană cu faimă, ce plătea lunar 18.000 $. Negocierile începură şi se întinseră pe multe săptămîni, sfîrşind cu un eşec „milimetric“. Deşi toată lumea ar fi dorit o clarificare, negociatorii (căci tratativele se purtară „în trei“) se mişcară rigid şi prosteşte chiar dacă sumele de potriveală se arătau minore. Cumpărătorul ar fi plătit 1.200.000 în două tranşe („acum“ şi „peste şase luni“, cred că numai din plăcerea orientală de a obţine diskont) şi era de acord cu o chirie lunară de 21.000 $, nu mai puţin. Afacere bună: în fiecare an s-ar fi adunat peste 250.000 $ iar „amortizarea“ se producea în maximum 5 ani, punîndu-se la socoteală şi probabila dobîndă bancară, aproape sigură, căci se cumpăra, „sută-n sută“, cu bani împrumutaţi. Unde se mai cîştiga atît, în alte părţi? Vînzătoarea – care greşea „înstrăinînd“ atunci, neînţelegînd că un „sfert de milion“ pe an era, totuşi, un venit fabulos – se grăbea să pună mîna pe bani căci fiind o septuagenară cu sănătate şubredă şi fără urmaşi direcţi se gîndise „să se mai bucure cîţiva ani“ de o bogăţie ce îi picase din cer. Dar voia 1.300.000 şi nici un dolar mai puţin. În sfîrşit, chiriaşul, ce plătea destul, nu accepta nici un fel de creştere fără motiv, reacţionînd cu o raţionalitate nemţească, pe care am înţeles-o . Deşi toată lumea ar fi cîştigat, în final, cedînd cîte puţin, totuşi mecanismul se dovedi inoperant caci un secret existase in aceasta tema , impenetrabil atunci.
Schema este însă remarcabilă prin simplitate şi atrăgătoare prin cîştig posibil, iar în mecanismele creditului ipotecar întăreşte, pînă la urmă, solvabilitatea şi suplimentează garanţia. Dar, cu toate acestea, sînt prea puţine bănci care, după 2003, să accepte plăţi de rată din chirie, ba, mai mult chiar, există contracte ce interzic această tehnică în mod definitiv şi casant. Situaţia este, în orice caz, bizară şi injustificabilă. În alte părţi, unde nu se descoperă a nu ştiu cîta oară „metrul-etalon“, a plăti creditul din închiriere constituie o procedură curentă şi se încurajează dar se respinge aici, unde nimic nu este la locul lui.Va mai trece inca multa apa pe Dambovita pana cand ” debitorul” sa inteleaga propozitia simpla ce spune ca ” o casa pe datorie este doar o promisiune si nu o proprietate ” iar „vanzatorul de bani” – sa recunoasca realitatea clara ca lumina zilei dupa care el ramane proprietar – si,deci, dispune – pana cand -” si daca”- imprumutul se va plati .

19 Iulie 2007 – CE E DE FACUT ? Intre altele, o ” lege a fatadelor ”

Dar cand se va putea realiza , avand ,insa, efect ?

Chiar dacă riscul impopularităţii există , ar fi momentul potrivit să se rezolve şi tema aspectului urban şi comunal , adică tratamentul – prin reglementare – al faţadelor de clădiri şi împrejmuirilor. In Occident,unde multi privesc cu admiratie crezand ca-fata de romanul socotit a fi ” cioban ” ( insulta tipica pentru oraseanul recent , care uita de unde vine ) – ” omul occidental” ar fi prin definitie ” educat „(fiind insa numai victima spaimei medievale de ” autoritate „) obligaţia de a împrospăta prin zugrăvire exteriorul unei proprietăţi există şi se face la 3-5 ani , sub ameninţarea unor amenzi imense care pot să ruineze pe deţinător şi uneori îl şi ruinează. Aici , imaginea gardurilor care aproape că se năruie, a faţadelor jupuite peste care nu a trecut bidineaua de zeci de ani şi a coloanelor care, sparte fiind, se prăbuşesc pe trotuare ameninţând pe trecători, este aproape generală şi persistă.
Evident că disciplina socială se obţine cu forţa dacă buna-cuviinţă nu apare ori nu se poate manifesta sub cuvânt că lipsesc banii fiindca , in definitiv, cine nu are cât îi trebuie spre a deţine o proprietate ce îi depăşeşte puterile, o vinde ori o închiriază – concluzie simplă! Astfel încât o lege a faţadelor devine imperativă şi va trebui nu doar discutată ci adoptată , indiferent daca se invoca riscurile ” electorale „(vechea meteahna de ” abonati la banul colectiv”) căci vor rezulta câştiguri sociale care nici nu se întrevăd insa vor crea urmari si asezaminte mai echilibrate decat sunt cele de pana acum . Dar,de fapt, aceasta este, oricât ar fi de surprinzător, o temă aproape exclusiv urbană. În mediul rural, unde calendarul moral este încă viu şi urmează despărţămintele religioase tradiţionale, cine nu-şi zugrăveşte casa şi gardul înainte de Paşte trece drept neisprăvit şi incapabil şi este privit după cum şi merită, adică o fiinţă fără rost. Ideea de protecţie pentru cei fără capacitate financiară se confundă, din păcate, prea mult cu o stranie îngăduinţă pentru omul leneş, nepractic şi nepăsător şi dacă nu educaţia şi „stofa” vor rezolva aceste atitudini iresponsabile , atunci cu siguranţă braţul de fier al legii care „te atinge” la buzunar.

18 Iulie 2007 – „BANII NESIGURI“ ŞI „BANII GREI“:„Case pe degeaba“??

Din păcate, febra creditului pseudo-ipotecar nu doar că modifică o piaţă de preţuri imobiliare aflată anterior în echilibru fragil, dar creează şi un şir de amăgiri ce decurg din interpretare naivă şi reacţie simplistă. Mediul social este aici, evident, nepregătit şi reacţionează ca atare, rău şi exaltat.

Pe la începutul anului 2003, cînd s-a simţit, întîi pe dibuite(apoi, din iulie ,cu brutalitate) , această creştere de temperatură, un număr mărişor de pretendenţi la proprietate imobiliară se simţiră satisfăcuţi căci pot dobîndi, în fine, „casa mult visată“, instantaneu şi definitiv, făcînd o plată iniţială acceptabilă şi urmînd să achite ulterior „în rate“, într-o manieră oarecare, ce „îi va descurca“. Sentimentul că „ai făcut credit, ai casă“ era, totuşi, o simplă iluzie. În alte părţi, omul acţionează mai calm şi cu măcar o anumită rezervă, socotind că această decizie comportă risc şi reclamă chibzuinţă şi garanţii pragmatice privind plăţile şi gradul de solvabilitate, ştiindu-se că nimeni nu devine proprietar deplin decît la „sfîrşitul sfîrşitului“ iar banii s-ar putea duce pe Apa Sîmbetei dacă, Doamne fereşte!, n-ar mai fi de unde să se achite restul de achitat. Acolo unde ai cu adevărat credit ipotecar, ai şi conştiinţa acestui mecanism şi se modifică pînă şi atitudinea faţă de muncă, întrucît a rămîne pe drumuri, adică fără surse şi resurse, echivalează cu o dramă universală şi poate angaja în scurt timp pierderi ce nu se recuperează.
Era prin 1987, cred, cînd o familie de funcţionari din Germania mă vizitase la Bucureşti unde se găsea în trecere după vacanţa pe Litoral. Vizita, plăcută, fuse, ca toate lucrurile plăcute, extrem de scurtă dar şi stînjenitoare căci, în cîteva rînduri, capul familiei îşi consultă ceasul de la mînă cu impacienţă şi sfîrşi prin a decreta scurt şi milităros către consoartă: „Mergem, am întîrziat!“. Calculat nemţeşte, la milimetru, timpul lor însemna două zile de drum cu maşina, încă o zi de rezervă pentru „neprevăzute“ şi cel puţin încă o zi pentru odihnă după vacanţă căci „la muncă mergi ca să munceşti“ fiindcă altfel „nu se înghite“ iar „şomaj“ echivalează cu lipsă de bani, de asigurări, incapacitate de a se plăti orice credit, inclusiv pentru o locuinţă, deci neantul inexprimabil şi un gen de declasare pînă la o condiţie sub-umană.
Bineînţeles că această atitudine nu apare decît rar la românii de azi, populaţie latină, veselă şi risipitoare chiar şi atunci cînd nu are de unde risipi şi, cu probabilitate, nu va apărea prea curînd atunci cînd obişnuinţa este de a se cîştiga bani din expediente, „ciubucuri“ şi comisioane şi a se schimba nu doar „locul de muncă“ dar şi profesiunea, cu frivolitate, ca pe cămăşi. Azi, cînd, la un anumit grad de inconştienţă, se vorbeşte de credit ipotecar ca de un fel de iarba fiarelor ce descuie toate uşile şi „rezolvă problema“ – adică asigură un acoperiş deasupra capului – totul se tratează campanistic şi într-o gamă apropiată de isterie căci unora li se pare că o casă „se dă“ pe bani puţini şi întreaga schemă conduce la un chilipir, obstrucţionat de bancheri răutăcioşi ce pretind garanţii absurde. Situaţia este perfect explicabilă căci, într-o ţară unde omul nu cîştigă decît prin excepţie din munca generatoare de valoare nouă ci se „descurcă“ fiindcă este „deştept“ şi unde averea imobiliară s-a dobîndit aproape pe nimic prin cumpărarea „de la stat“ şi prin redobîndire adeseori „în două ape“, nu poate exista decît întîmplător un altfel de punct de vedere.
Frivolitatea pare aproape generalizată la noi şi cum ar putea să fie altfel atunci cînd nimeni nu spune direct şi fără menajamente că a împrumuta (căci „împrumut“ se cheamă!) este de a pune amanet un viitor de bani nesiguri, încă necîştigaţi, şi a îndatora poate şi o generaţie următoare; că, oricît ar apărea de improbabil, dacă nu se întemeiază pe siguranţa cîştigului din meserie ori afacere, un credit echivalează cu un semi-joc de noroc şi că nu-i cu neputinţă a se pierde tot, ca şi în miza la ruletă; că o avere se obţine cu efort tradus în cîştiguri, cu privaţiuni şi sacrificii felurite şi nu „se dă“ aproape pe degeaba prin faptul simplu că beneficiarul există.
Evident, în această materie apar şi combinaţii speculative, ce aparţin iubitorilor de cîştig prin rentă, ce visează la creditul ipotecar ca şi cum ar fi o simplă afacere, unde „bagi bani puţini“ şi cîştigi bine, din chirie care, evident, nu s-a încasat încă dar poate „se va culege“. Schema este ingenioasă şi, bineînţeles, perfect posibilă, dar pretinde aceeaşi prudenţă şi altfel de calcule, ce trebuie făcute „la rece“ dacă se urmăreşte cîştigul şi nu riscul stupid , raspandit epidemic la noi ,unde omul isi inchipuie cu infumurare ca „totul se rezolva” fiindca ” romanii e destepti”.

17 Iulie 2007 – CE E DE FACUT? „Cand” si „cum” se pot tempera preturile apartamentelor in Bucuresti?

Producătoare de îngrijorări diverse – între altele şi datorită preţurilor uluitor de ridicate , mai ales în cartierele din Bucureşti – piaţa de apartamente nu se va menţine vesnic la nivelul complet nejustificat pe care l-a atins astăzi datorită ofertei în scădere şi cererii în creştere, alimentată de banii imaginari ai creditului ipotecar.
Dar acest proces de re-aşezare nu se va produce în imediat si , mai mult chiar, nu există o singură soluţie, cu caracter de panaceu universal, care „să rezolve problema” peste noapte desi inclinatii catre o astfel de viziune messianista se observa si uneori se impun cu triumfalism . Periodic unele voci susţin, fără să greşească în esenţă , că intensificarea construcţiilor noi de blocuri de apartamente va aduce o scădere inevitabilă de preţuri, apărînd, prin chiar acest fapt, ofertă nouă, deci alternative. Se şi avansează cifre impresionante, de tipul „10.000 de apartamente pînă la sfîrşitul anului” ceea ce este neverosimil, avînd în vedere că, astăzi, acest program de mari proporţii nu este cunoscut şi întrebarea ar fi „dacă există!” Mai mult chiar, dacă va exista curînd, totuşi, efectele se vor întrevedea abia după aproape un an dacă nu şi mai mult, fiindcă piaţa imobiliară de la noi ( si de oriunde ) nu-i ” bursa ” ci un mecanism fin, complicat, unde există multe legende, mitologii şi o componentă psihologică uimitor de puternică.

” Completarile de oferta ” sunt , la drept vorbind , solutie teoretica ” de manual ” dar la noi nici măcar aceste adaosuri nu vor constitui „ieşirea din criză” . Daca totusi o initiativa conjugata si de proportii largi ar aparea candva(desi este slaba nadejde ) a fi nevoie de timp destul de ajustări, corecţii şi clarificări de strategie pentru ca re-aşezarea să devină realitate si nu deziderat . Procesul va fi, deci, complex şi va avea o durată medie, fiind determinat de patru factori decisivi. Întîiul dintre aceştia va fi aportul de ofertă nouă. El nu se va produce doar prin construcţie de blocuri noi care, astăzi, se fac pentru ” cei ce au ” si ,cum se zice trivial , ” dispun” ci va trebui organizat în programe de dezvoltare care nu au existat, de fapt, în ultimii 15 ani şi este destul de puţin probabil că vor apărea acum şi încă repede. Mai degrabă ne vom aştepta că ridicarea embargoului ce interzicea vînzarea „pe zece ani” a apartamentelor cumpărate conform legii 112 ar putea să completeze piaţa cu obiective noi deşi acestea nu vor îndrepta simţitor dezechilibrul de acum.

În al doilea rînd, începerea executărilor silite pentru credite ipotecare contractate şi „neacoperite ” . Acesta va fi un moment capital. Întîi de toate, cumpărătorul – astăzi excitat de „efectul de fericire” şi, în multe cazuri, nechibzuit – va observa că „nu cumpără casă ieftină” şi că, de fapt, nici nu devine proprietar decît dacă va putea să plătească totul ” intocmai si la timp ” . O anumită atitudine mai rezervată – foarte răspîndită în Occident – se va impune în scurtă vreme , creînd o cerere mai prudentă şi calcule suplimentare, care sînt obligatorii .
Apoi, bineînţeles, apariţia unei pieţe de apartamente disponibile prin incapacitatea de plată , o piaţă nouă în materie de imobiliar, cu trăsături asemănătoare „preluării de contract” din materia cumpărării de autoturisme prin creditare sau leasing.

Urmează , în al treilea rînd , atitudinea aparent mai realistă a bancherilor, care deja începe să se manifeste fiind, insa , un simplu element de program , inevitabila in ” marele joc” financiar ce se desfasoara acum nu doar aici . Aceasta este, la rindul ei, o concluzie raţională in materie tactica atîta vreme cît, indiferent de posibilitatea unei re-vânzări în cazul insolvabilităţii, preţul enorm achitat iniţial s-ar putea să nu se mai obţină niciodată daca „piata se prabuseste ” şi , deci, ar urma pierderi evidente pentru creditori.
În sfîrşit, orice alte mecanisme cu caracter legislativ care ar afecta piaţa şi ar determina o fluiditate in vînzări mai mare decît pînă acum. O „lege a faţadelor”, ca la Paris, care ar obliga la plăţi grele la fiecare 3 sau 5 ani pentru a se împrospăta proprietatea, ar aduce pe piaţă ofertă nouă, rezultată din incapacitatea de a menţine o proprietate ce se dovedeşte prea împovărătoare. Ori impozite mai mari percepute pentru o proprietate ori, progresiv, de la a doua proprietate în sus. Sau, precum în Germania, impozit, fix, pe chirie -chiar dacă nu se închiriază! – pentru al doilea apartament în proprietate şi următoarele. La noi, acestea par situaţii incredibile. Dar, îmi pare rău că dezamăgesc, aceasta este Europa!
Există şi „variabile”. Dacă mîine-poimîine, printr-o decizie ce se va impune probabil într-un viitor realist, ideea „noului Bucureşti”, oraşul nou, dinamic, ce va apărea în Nordul oraşului vechi, se va traduce într-un program de mari dimensiuni, accentele în materie de imobiliar se vor modifica radical şi în interval scurt. Râmîne, apoi, să se redistribuie zonele de interes, spaţiile cu valori noi, sanctuarele.Si, de buna seama , si ” preturile „;caci acesta va fi cu adevarat momentul de re-asezare ” bursiera „.

16 Iulie 2007 – „BANII NESIGURI“ ŞI „BANII GREI“

Impresia de fenomen fabulos ce se născu în a doua jumătate a lui 2003 pe aproape întreaga piaţă imobiliară de vînzări de apartamente luase pe nepregătite pe toată lumea, astfel încît ideea de robinete cu valută deschise la infinit ajunse a se instala, creînd un sentiment de perpetuitate , de fapt inadmisibil si in sine profund nociv . Misterul acestui moment, explicat în diverse moduri, ar trebui examinat mai atent căci evidenţiază de unde, cum şi cîtă vreme „vor veni banii“ într-o lume care-i visează într-o manieră mitologică.
Relativa agitaţie ce se observase pe piaţa imobiliară prin vara lui 2003 odată cu acţiunea propagandistică privind creditul ipotecar, modifică în superficie doar cîteva categorii de vînzări, fiind, de fapt, o simplă febră şi nu un proces. De altminteri, în societăţile stabile astfel de accese de creştere a temperaturii nu se înregistrează decît rar şi îndrumată de fluctuaţiile „pieţii“, ceea ce, la drept vorbind, confirmă impresia de situaţie atipică – bănuită că ascunde altfel de obiective – ce caracterizează contextul local românesc. Teoria pare să confirme această concluzie intuitivă. Avînd în vedere că nu există credit ipotecar autentic acolo unde rata inflaţiei ar fi mai mare de „o cifră“ (ceea ce, la noi, rămînea,atunci , un „vis frumos“) ar rezulta că avem aci altceva decît ceea ce se susţine, născînd supoziţii ce ar merita, probabil, aprofundate şi mai puţin o comportare entuziastă fără disocieri. Febra există, totuşi, dar provine, de fapt, dintr-o injecţie masivă de capital („sînt bani excedentari pe piaţă“) şi din mecanisme cu caracter de semi-subvenţie şi va dura atît cît „se injectează“ sume constante, ceea ce nu „se întinde“ pînă la infinit. Abia către sfîrşitul lui 2004 si in 2005 se credea ca se va afla, cu o precizie oarecare, dacă şi cît s-a instalat creditul ipotecar în România insa pana astazi se evidenţiază, ca o concluzie, abia foamea acută de bani şi nu „îndestularea“ ei.

Fapt este că, naturală sau creată, injecţia de capital ce nu se mai termina afectează cotele de preţ cu precădere pe pieţele populare, ce definesc vînzările de apartamente în block-haus construit înainte de 1990. Aci, majorările initiale de pînă la 30-35% înregistrate „din iarnă pînă în vară “ s-au multiplicat aiuritor ,ajungand dupa exact patru ani la mai bine de 400 % şi tendinţa – febricitantă – este de a creşte chiar şi mai mult, deşi limita naturală este atinsă şi, adeseori, depăşită. Dar, într-o ţară ce trăieşte mitul îmbogăţirii fără muncă şi a cărei populaţie nu are decît avere imobiliară, o astfel de reacţie rapidă nu surprinde şi generează nu doar forme aberante ci şi un gen de nevroză asemănătoare cu jocul la loterie. Principiul „acum ori niciodată“, vizibil la majoritatea vînzătorilor obsedaţi de „marele cîştig“, strică echilibre anterioare, fragile dar necesare şi, cum se spune trivial, „strică piaţa“.

Iată de ce avem azi o piaţă imobiliară populară unde se tranzacţionează totuşi la preţ de „cît nu face“, pozitiv fiind, la drept vorbind, doar caracterul local şi parţial al acestei furtuni într-un pahar cu apă. Căci, la drept vorbind, ca şi în alte situaţii, febra ipotecară pare a fi doar un fenomen cu precădere „de Bucureşti“, ceea ce nu exclude efecte în alte localităţi urbane care, avand greutate , au si mişcare imobiliară constituită dar nu la temperatură ridicată şi „delir“. Bineînţeles, în mediul rural nu se produce aproape nici un ecou pe această temă.
Insensibile rămîn – ori prea puţin „clătinate“ – majoritatea pieţelor imobiliare specifice. Chiriile pentru spaţiile de birouri stau, în continuare, la aceleaşi cote de pînă mai deunăzi (arătînd eşecul unei afaceri prezentată propagandistic ca fiind înfloritoare), casele de vacanţă se cumpără constant dar „socotit“, imobilele de prestigiu – ce pun în mişcare sume considerabile – nu sînt „afectate“ în planul preţului care fiind, de obicei, prea de tot ridicat nu mai îngăduie creşteri nejustificate ce ar transforma totul în aberant şi insuportabil. Bineînţeles, iluzii există pretutindeni şi tendinţa vînzătorilor de a vinde scump fiindcă „piaţa a crescut“ se manifestă pe ansamblu, dar fără consecinţe categorice, fiind doar reacţie explicabilă psihologic dar ne-practică şi temperată – în cele din urmă- de realitatea imediata .
Bineînţeles, ar trebui încercată şi o mică prognoză, spre a se presupune dezvoltarea probabilă. Aceasta va depinde, în imediat, de volumul de „material financiar“ disponibil, adică, de fapt, cît se va mai injecta şi pînă cînd, ceea ce nu ar avea cine ştie ce însemnătate căci, în orice caz, şi atunci cînd „banii se termină“, preţurile crescute artificial rămîn „crescute“ o vreme, din păcate nu prea scurtă, din inerţie şi lăcomie.
Esenţial este, dar, a se aprecia cînd vom avea cu adevărat un credit ipotecar valid şi nu simulacrul de azi cînd există bănci ce solicită gajuri înrobitoare şi nejustificate, iar una dintre ele – pentru un credit de 50.000$ – o asigurare de viaţă de 6.000$ anual pentru 10 ani (?!).
Răspunsul este: curînd, dar nu prea curînd.

13 Iulie 2007 – Povesti din lumea imobiliara: „Vara chiriile scad”

Intre multele istorii cu caracter pseudo-sapiential ce se perpetueaza de la o generatie la alta de „a genti imobiliari” una se repeta intr-un fel obsesiv si se rosteste cu voce joasa ca si cum ar fi descifrat un secret ce da fiori .Ea se rezuma intr-o singura propozitiune : ” vara scad chiriile „.
Origina acestei prejudecati consista in modul de viata anterior si in ciclul calendaristic social care astazi nu doar ca nu s emai respecta insa nici nu se mai cunoaste. La vremea cand studentul era motorul pietii de chirii ( si mai cu seama studentul strain, arab ori grec ) , aceasta concluzie dedusa din viata ar fi putut sa se confirme macar partial desi ” greci” deveniti proprietari de apartamente si arabi improprietariti prin cumparare nu erau putini. In vremea tineretii mele ce se desfasurase in Vechiul Regim , studentimea nu ramanea peste vara in Bucuresti si , uneori, chiar si locul de inchiriere se schimba toamna pentru cei ce „isi permiteau garsoniera in oras ” . Astazi ,insa, cand nici studenti in sensul clasic nu mai exista decat ” de samanta ” si cand cei ce spun ca fac studii inalte au ca ocupatie curenta aceea de ” om bun la toate”,trecand ” din firma in firma” doar ca sa castige bani , ” vara nu mai scad chiriile ” atat vreme cat ” studentii nu pleaca din Bucuresti ” avand vacanta ; si aceasta, fiindca ” functionarii aproximativi ” care , intre „un job ” si altul mai trec si pe la cate o facultate pentru examene nu mai sunt studenti decat in timpul liber.

12 Iulie 2007 – PATOLOGIA PROPRIETĂŢII IMOBILIARE – „Nu poţi face binele cu forţa!“

Indecizia sau decizia greşită şi pripită nu sînt decît ca o aparenţă expresia vîrstei ne-tinere şi a unor prejudecăţi de visător ce vieţuieşte în iluzii şi cu capul în nori. Către sfîrşitul lui 2003, cred că în septembrie, un apropiat pe care nu puteam să-l refuz îmi recomandă pe un amic care trebuia, într-un timp extrem de scurt, să se căpătuiască găsind şi cumpărînd o casă, obligatoriu cu grădină şi curte. Tînărul, de aspect flegmatic şi cogibund, ar fi fost „consultant de asigurări“ avînd biroul în Cartierul Cotroceni iar graba se explica printr-o „filozofie fiscală“ ce îi poruncise să cumpere, cheltuind bani, pînă la sfîrşitul anului curgător atunci. „Banii“ de cheltuit nefiind prea puţini dar nici prea mulţi (vreo 200.000 Euro, fără credit ipotecar), i-am repartizat pe o consilieră imobiliară dibace şi motivată, spre a-şi putea încheia, la timp şi satisfăcător, operaţiunea. Dar pînă în octombrie nu se mişcase nimic deşi, pornind cu clarificările trebuincioase, ajutate de tînăr prin declaraţii totuşi destul de sumare, consiliera îi prezentase variante felurite ce nu stimulară, totuşi, nici imaginaţie nici decizie. Fiindcă îl adusese la mine cine îl adusese, mă gîndi să-i sugerez alt gen de soluţie şi chiar să experimentez o maşinărie ceva mai nouă. Existînd, ca disponibil, 200.000 euro şi invocîndu-se mereu noţiunea de „familie tînără“ (căci omul se însoţea la toate „vizionările“ de o tînără pimpantă şi guralivă), cheltuiala sumei integrale îmi apărea ca o risipă. De aceea, l-am chemat şi i-am propus să reflecteze la următoarea schemă: nu o casă ci trei case în aceşti bani! Şi cum anume? Întîi, reşedinţa principală, ce socoteam potrivită, foarte arătoasă, cu stil şi ţinută, avînd chiar şi o grădină de 200-250 de metri pătraţi undeva, lîngă Calea Plevnei dar în „zonă curată“, la 138.000 Euro, dar vandabilă imediat, căci era ocazie şi încă nu apăruse „pe piaţă“. Apoi, o casă de ţară, pe lîngă Bucureşti, la vreo 60 de kilometri, în vecinătatea Butimanului, aproape de lac şi pădure, dar la nu mai mult de 35-38.000 euro, avînd grădină cu flori destul de întinsă, mică livadă şi foarte „pusă la punct“; „ocazie“ şi ea. În sfîrşit, o casă la munte, la Breaza (la 22-25.000 euro) sau, mai mică dar mai bine cotată, la Sinaia, către 30-32.000. La un total de 195.000 euro, la un maximum, ar mai fi rămas încă vreo 5.000, în cel mai rău dintre cazuri, pentru instalare. „Băietul“ – cum îi zicea, moldovineşte, mama lui pe care o întîlnisem o clipă la prima întrevedere – clipise des din ochi, cu mirare, şi acceptă, cu neîncredere, măcar să se gîndească la aceste soluţii. Şi, cu toate acestea, nu se întîmplă iarăşi nimic precis. Abia prin noiembrie, consiliera ce-i destinasem fu chemată în mod imperios spre a-i prezenta „imobile în Pipera“, în, adică, paradisul „constructorilor sălbatici“ ce produc, ca într-o industrie, case de consum. După doar cîteva zile, începură tratativele în legătură cu „o casă nouă“, în stilul inconfundabil şi aproximativ ce „ia minţile“ inşilor fără prea multă minte; era „o vilă“ ce costa mai bine de 270.000 euro, cu grădină, e adevărat, dar unde se adunau, într-o splendidă arhitectură futuristă, toate liniile electrice din vecini. Din păcate, totul se arătă o ilustraţie perfectă a pamfletului despre „Sfînta Familie burgheză“ de Friedrich Engels. În cele din urmă, povestea privitoare la „filozofia fiscală“ se dovedise o simplă poveste căci, de fapt, nu „încheierea anului“ era motivul termenului precis ci înţelegerea ce se încheiase cu o fată, purtătoare de viitor copil, pe care „băietul“ urma s-o ia în căsătorie cît mai curînd. Însă cum aici nu avem decît „proprietate comună la bunuri dobîndite în timpul căsătoriei“, rezulta că, spre a se preveni defecţiuni ulterioare cu pierderi de bani, „băietul“ trebuia să-şi pună pirostiile pe cap numai după ce devenea apropitar. Abia cînd se observase că nimic nu se face cît ai bate din palme, întîrziindu-se cumpărătura astfel încît termenul însuşi devenea improbabil, se hotărîse a se cumpăra „cîndva“, „ceva“, dar pe numele mamei nu al fiului. „Se hotărîse“ este, la drept vorbind, expresia corectă fiindcă banii erau, de fapt, nu ai junelui „consultant de asigurări“ ci ai familiei şi constituiau cadou, dar nu de nuntă, precum se vede. Tînărul tăcut şi cu aparenţă profundă nu era decît un mic impostor, ori, şi mai precis, un „manekin“, un om de paie, nehotărînd nimic.

11 Iulie 2007 – Cum se va incheia ” Scandalul Bordei ”

Cu cat pare a se intensifica (prin participarea bizara a unor echipe cu traditie in ancilaritatea fata de stapanire ) , pretinsul ” Scandal Bordei ” se dovedeste a fi inca un episod dintr-o combinatie cu desnodamantul pregatit minutios de chiar „organizatorii jocului” care , ca de obicei , utilizeaza principiile loviturii de biliard . Incepe sa devina incontestabila solutia ce s-a propus ” in trecere ” (inca de acum un an ) in felul specific si in langajul ” popesc” al mai-marelui Bucurestilor de azi si care astazi se reia cu abilitate spre a se constitui drept „incheiere realista si echitabila ” desi face parte dintr-un tablou de variante decise la moment de regizor . Ea va multumi in aparenta pe toata lumea si mai ales pe cetatenii care , isterizati astazi de orasul devenit cuptor si de lichidarea sistematica a vegetatiei ce incurca invartelile imobiliare , s-au rasculat instinctiv desi inca destul de moderat . Insa si de data aceasta ei vor fi inselati .
Caci solutia prin ” schimbul de terenuri intre Parcul Bordei ” si ” Depoul Victoria ” , care a aparut pe nevazute – in cateva consemnari de presa tocmita – cu scopul de a obisnui „prostimea” cu ideea si a arata ca ” se lucreaza in interesul cetatenilor” , este tocmai ceea ce rezolva paradoxal dificultatile obiective intampinate de „primitorul” vechiului parc de langa Lacul Floreasca .
Astfel , acesta va putea sa ridice langa Piata Victoriei cladiri de mari dimensiuni fara sa se pameze de nenorocitul de ” regim de inaltime” care, in vecinatatile de case marunte din Cartierul Primaverii , inca sunt privite cu repulsie si ar fi deschis un front nou si litigii si ar fi adus , poate , inca si alte inconveniente viitoare cu o administratie care maine ar putea sa nu mai fie prietenoasa cum i-a fost azi, ieri si alaltaieri. Insa in dezmatul de cladiri de ” zgarie-nori de Bucuresti” ce impanzesc piata dimprejurul Guvernului inca un pachet de turnuri – proiectate , de cine stie cand , pana la detaliu – nu ar mai scandaliza pe nimeni si ” s-ar inghiti „. Pregatirea solutiei tocmite nu a inceput recent si prea putini isi mai amintesc ca in ” scandalul Policlinicii 10 „(situata in stricta vecinatate de ” locul stabilit „) care ar fi trebuit sa cedeze inca o bucata de teren spre a se intregi ” dezvoltarea ” preconizata in cabinete , s-a evocat succint aceasta ipoteza insa nu s-a staruit defel , asa cum se intampla la noi unde „opinia ” este facuta de semidocti, „uituci de meserie ” si slugusoare descurcarete . Astazi , in Depoul Victoria ( intins pe locul fostelor grajduri regale ) , adapostirea tramvaielor se afla in lichidare si, ca si in cazul ” Autobazei Floreasca” , se va incheia „la momentul hotarat”.
Rezulta ca ” primitorului Parcului Bordei ” i se mai face inca o „ingaduinta” -dupa alte cateva anterioare – si i se usureaza simtitor munca de „investitie ” , scutindu-l de aparitia unor dificultati birocratice continue , ce se puteau banui desi , avand in vedere preistoria cazului, s-ar fi inlaturat in cele din urma .

Insa asa-numita ” solutie echitabila ” mai ascunde inca un motiv care ,insa , acesta este capital . Ceea ce noi denumim ” Parcul Bordei ” este , in realitate , un loc din categoria specific bucuresteana a ” terenurilor reabilitate ” care insemneaza pamant neconstruibil la origina , intarit prin lucrari ce nu au rezolvat complet caracterul fragil al solului initial. Intreaga arie , cu o mica exceptie de damburi create prin excavatie in partea de miazazi , cuprinde ” sol de lunca” , de aluviuni si namoale care, oricat s-ar fi acoperit cu argila ( si aceasta destul de neprielnica unor cladiri mari) , nu suporta ” inalt” si „greu” .
Aici era cu neputinta a se construi fara risc ( sau , in cel mai bun caz,se putea dar cu dificultati si cu uriase cheltuieli de „intarire a fundatiilor „) cladiri de felul celor comunicate de ” primitor ” caci natura a facut nu „teren ferm ” ci mlastini , ” cocioace” si namoluri ce s-au ” asanat” in felul descris admirabil intr-o carte a ing. Dorin Pavel , sef de santier hidrotehnic in anii 30 , alaturi de N. Caranfil si de D. Leonida :
Mlaştinile Herăstrău şi Floreasca trebuiau curăţite de cocioacele stufului şi de nămol.Lucram de o parte manual, de alta cu nişte cupe-tip buldozer montate pe cabluri de la un mal la altul. Acestea proiectate în biroul meu de subinginerul Roman, au fost executate în atelierele noastre UCB din Calea Plevnei. Totuşi lucrările de curăţire avansau greu şi la propunerea unui colaborator, i-am dat o delegaţie cu o sumă serioasă pentru a aduce lipoveni cu căruţe. La reîntoarcerea sa cu 500 căruţe şi familiile respective spre surprinderea noastră aceşti muncitori plătiţi în acord pur au realizat preţ de cost pe jumătate cât avusesem noi prin mecanizare. Au venit şi alţi Lipoveni şi lacurile se inaugurau în serie /…./ Pe urmă a venit războiul şi s-a încheiat prematur epopeea asanărilor hidraulice. Este interesant să arăt că mulţi Bucureşteni născuţi aici, chiar mai vârstnici întrebaţi despre lacuri, anume cum au fost , răspund ciudat „aşa a fost de când e lumea”. Anterior am arătat că aici erau mlaştini, stuf şi zonă insalubră. Alţii mai tineri, care au aflat despre opera de asanare, întreabă cum s-au făcut insulele şi cred că muzeul satului este mai vechi decât lacurile. Insulele le-am făcut de nevoie, deoarece imensa cantitate de nămol şi de cocioare nu mai aveam unde să le transportăm. Cu acestea am dat forme mai regulate malurilor şi am construit artificial insula rozelor, insula salcâmilor şi altele mai mici. Că am căutat să satisfacem tot o dată şi aspectul estetic, este meritul colectivului de proiectare condus de mine. În timpul asanarărilor nu existau copaci, aceştia i-am plantat noi, am făcut parcurile în jurul lacurilor şi ulterior s-a înfiinţat şi muzeul satului.

În zonele malurilor unde sau făcut umpluturi cu nămol, după tasare s-au acoperit cu pământ argilos adus din apropiere şi pereat apoi cu dale din beton. Astfel malurile ca şi barajele de pământ au rezistat timp de aproate 40 ani, cu toate că la vânt puternic se produc valuri, uneori de peste un metru înălţime şi deplasarea lor ar fi distrus malurile lacului.( Caietele de amintiri ale profesorului Dorin Pavel )

Inutil, deci, sa mai spun ca peste ” mlastini” nu poti inalta blocuri ci doar mici ” vilette”, asa cum croise arhitectul Octav Doicescu, in chiar acea vreme „Parcul Jianu” (denumit azi, fara sens, ” cartierul Primaverii”).
Asadar , in loc sa incerce sa construiasca ” inalt ” in Parcul Bordei – cheltuind si riscand si poate avand esec – „primitorul” ce va incuviinta , condescendent , „un schimb salvator ” cu un ” teren echivalent” dar in zona cu ” teren ferm ” , tocmai bun pentru ceea ce intentioneaza , va merge inca o data la sigur caci in lumea noastra unde totul se organizeaza cu variante , alternative si ” solutii de fuga „nici o conspiratie nu da gres.

10 Iulie 2007 – IDEOLOGIA JAFULUI PRIN SUBSTITUT – Terenuri si afaceri ” la discretie ”

De fapt , ” jocul proprietatii anarhice “ ( reiesit din incoerenta ” Lege 112 „) s-a desfasurat pana cand si-a consumat ciclul bine definit in cabinete , in vreme ce “legalistii ” au asteptat “sa se clarifice situatia” iar initiatii au pus mana pe cele mai interesante case facand pe cutezatorii dar ” cu voie de la politie “. Acum , cand nu mai sunt interdictii , totul pare sa ajunga la un punct final : insa , prin paradox, “jocul” nu s-a sfarsit . De ce anume ? Iata o intrebare ce reclama un raspuns .
Caci , in chip paradoxal, „ceea ce se cumparase ” drept locuinta ( si punct!) nu se va intregi prin adaosul terenului care,pana astazi,ramane „in mana Statului” si creeaza o forma stranie,foarte romaneasca,de „proprietate indistincta”,ce putea aduce si surprize neplacute si piedici in a dezvolta o proprietate care,uneori,avea nevoie sa se intinda pana acolo unde e firesc si natural . Rezulta ca ” improprietaritii de tranzitie ” ( o categorie istorica noua , care nu se regaseste alaturi de ” imbogatitii de razboi „) stau nu ” pe teren propriu” ci pe teren colectiv de vreme ce legiuitorul (care ,la noi, adesea este chiar ” tatal hotilor”) s-a gandit – cu skepsis- sa pastreze regim indefinit pentru „pamantul” unde se ridica blocul sau casa vandute oricum pe nimic . Aceasta situatie se complica in mai mult de jumatate din cazuri prin aceea ca , desi odata „instrainate catre chiriasi ” , nu putine din ” proprietatile indecise” se si retrocedara ,ulterior , unor ” redobanditori ” prin succesiune sau ‘ prin meserie „; astfel de realitati halucinante fac sa coexiste „siruri de proprietari ” , unii ” avand casa” si altii ” terenul” , ceea ce numai incurajator pentru a se echilibra viata sociala nu mai este. Si atitudinile sunt pe masura caci ” redobanditorii” fac ce era previzibil , adica vand(uneori fara sa vada macar ” casa stramosilor” despre care au facut atata caz ) , iar ” proprietarii indefiniti” – nu ” baga bani in cazatura de casa veche ” si cumparata fara certitudini caci maine s-ar putea s-o piarda prin decizie de instanta(intotdeauna rezemata pe capricii) si deci nu cheltuie nimic si nici nu se comporta gospodareste , accentuiand provizoratul .
In fond , acest mecanism absurd – care face ca orice reparatie ,obligatorie sau recomandata (daca nu chiar intarire de structura si consolidare) sa se amane pana la calendele grecesti – strica orasul si da un simtamant acut de incertitudine ucigatoare – se adauga la sistema ” co-proprietatii terenului cu Statul” , o invarteala de proportii unde ” ingaduintele „traduse prin plicul cu argumente sunt la ele acasa si alimenteaza marile suspiciuni privind ” doctrina conspirativa ” instaurata astazi la noi . Fiindca destule ” imobile nationalizate” nu sunt „blocuri” ci case sau vile ( si doar unele – ” cladiri de apartamente” din vremea primarului Dobrescu, model interbelic aproape uitat ) , regimul ” terenului aferent ” sta la dispozitia functionarilor de primarie , a avocatilor isteti si, in general, in ochianul bandelor de descurcareti fara meserie precisa insa inclusi in categoria ” oamenilor de afaceri ” ( de fapt, niste free-lanceri detinatori de ” ponturi”) . Si daca , fara sa fie regula, ramane cateodata ” la imparteala” doar o bucata de pamant unde cresc cu greu cateva ipoteze de flori(caci ” bucuresteanul de azi ” nu cunoaste notiunea de gradina ), in nu putine cazuri ” proprietatea Statului” se intinde pe cateva sute „bune” de metri in chiar acele locuri unde pretul depaseste orice limita de inchipuit. In aceste conditii , ” aparitia redobanditorului de meserie ” sau a ” investitorului bine-voitor” ( adeseori ” o cunostinta” sau pur si simplu un manekin ) nu mai este decat o chestiune de invoiala intre facatorii de hartii ce opereaza in spatele usilor inchise .
Esenta acestei manopere este izbitoare si impresioneaza prin caracterul rudimentar insa eficient datorita arogantei sfidatoare si incredintarii ca nimic nu o poate opri caci Statului (care este o abstractiune ) i se substituie o categorie de dregatori mai mari si mai marunti ce il reprezinta in folos propriu , socotind ca ” privatizarea generala ” apare in vreuna din teoriile justificative care circula azi .

9 Iulie 2007 – PATOLOGIA PROPRIETATII IMOBILIARE -„Scriitorul cu două mîini stîngi“

Conservatorismul şi chiar o atitudine reacţionară s-ar justifica uneori, cînd izvorăsc din sentimente puternice, iluzii şi mituri intelectuale, dar acestea nu ajută întotdeauna, ba chiar încurcă şi complică.

Un faimos colecţionar de artă şi, deopotrivă, şi un poet delicat cu opera pe care am comentat-o cu înţelegere odinioară, mă convocase, acum vreo cinci ani, să-l asist în tratativele cu avocaţii „redobînditorului“, hotărîţi să-l arunce în stradă cît mai curînd şi fără menajamente. „Avocaţii“, de fapt un fel de agent imobiliar din categoria „samsarilor“, însoţit de un absolvent de Drept, „la distanţă“, pe cînd lucra în Miliţie, observară cu cine au de-a face şi, ca să scape mai repede şi fără pierderi mari, oferiră(dupa o disertatie directa si fara menajamente pe care fusera obligati sa mi-o asculte ) 38.000 $ şi cîteva luni de habitaţie spre a se putea găsi altă locuinţă. Atitudine foarte înţeleaptă, în ultimă analiză, căci, examinînd atent „documentele“, înţelesesem că întreaga „redobîndire“ era destul de discutabilă iar „proprietatea pe teren“ – inexistentă. Totul s-ar fi tradus, însă, în cîţiva ani de procese şi zeci de şicane ce ar fi chinuit pe septuagenarul poet şi delicata lui soţie şi, cu probabilitate, i-ar fi omorît cu zile. În cele din urmă, înţelegerea se făcu.

Dar abia de aici începură dificultăţile „de fond“. Ca să se strămute colecţia de tablouri, splendidă şi preţioasă, în alt spaţiu decît cel foarte generos de pînă atunci, era nevoie de „ceva“ pe măsură, accesibil şi demn. Cred şi astăzi că o „casă pe pămînt“ ar fi fost preferabilă, mai ales în ideea unui muzeu ulterior, ce ar fi căpătat contur încă din anii ce urmau, iar banii primiţi puteau acoperi, „în piaţa de atunci“, acest deziderat. Această ipoteză nu plăcu defel poetului – colecţionar după cum nu-l atraseră nici spaţiile încăpătoare ale unui apartament cu trei odăi şi numeroase anexe, la un parter în apropiere de „Şcoala Herăstrău“; o regiune ce socotea a fi „prea departe“ ( dar fara sa explice ” prea departe de care punct anume „). Abia după o lună de zile şi mai multe vizionări cu obiective diverse, omul se hotărî brusc, la sugestia unei cunoştinţe, să cumpere „trei camere pe Bulevardul 1 Mai“, la etajul al cincilea. Misterul acestei opţiuni nu l-am dezlegat nici pînă astăzi deşi m-a preocupat cîtăva vreme. Cred că vederea largă ce se deschidea, din loggia, către un parc apropiat, creînd o stare de reverie şi îndemnînd la contemplaţie şi lirism, va fi contribuit la această alegere, care, cu toate acestea, nu este cea mai potrivită.

Căci în materie de valori ce se traduc în bani care s-ar putea juca „la ruletă“ prin intervenţia oricărui gen de hazard, atitudinea scriitoricească, prea de tot afectivă şi sentimentală, năzuind la o stabilitate în contemplativ şi viaţă tihnită, ar fi de înţeles dar trebuie întărită cu paşi prudenţi pe teren sigur. Cazul nu-i „unicat“, din păcate. O familie de intelectuali, amîndoi de o mare fineţe şi „de caracter“ pe care ii preţuiesc mult şi necondiţionat, avusese de ales, într-o conjunctură uimitor de stranie prin favoritismul rarissim în ziua de azi, între două apartamente, cu dimensiuni apropiate dar complet diferite ca „zonă urbană“ şi trebuia să aleagă unul dintre ele, într-un interval scurt. Tema era interesantă, aşa cum o expuseseră, solicitîndu-mi un punct de vedere ajutător. Dar între doar „trei camere, etaj cinci în bloc vechi“ – e adevărat că lîngă Parcul CIşmigiu – şi „patru camere, etaj trei în bloc tip Centru Civic, pe Bulevardul Mărăşeşti“ eu nu aş fi ezitat o singură clipă să aleg a doua variantă. Şi, totuşi, „nelămuriţii“ mei amici au ales „dimpotrivă“. Ideea de Bucureşti interbelic ce stimula „identificarea“ cu alte vremuri şi ieşirea din timp („refuzul clipei“), parcul alăturat, celebru, la drept vorbind, şi uimitor de accesibil ca un soi de utopie gata de a fi atinsă cu mîna – iată argumente posibile, ce vor fi „lucrat“ enigmatic la formularea deciziei. Dar o decizie, vorba unuia, „cel puţin discutabilă“. Pe strada cu nume ce evocă, händelian, „muzica apelor“, curgea odată un rîuşor ce culegea izvoare mai din dealul Sărindarului şi, stingîndu-se în lacul Cişmigiului, făcu solul fragil şi destul de neprielnic pentru clădirile înalte şi „cu volum“. Curînd se află încă o noutate care contrazise impresia de temeinicie în lucrarea antreprenorului interbelic: block-hausul, proiectat pentru cinci etaje, căpătase, la final, încă două pe deasupra, nesocotite nici la fundaţie şi nici „la structură“. Parcul Cişmigiu însuşi nu mai era populat, ca odinioară, de domni distinşi în veston şi pantaloni de drill şi de doamne cu tailleur şi nici măcar de soldaţi în permisie şi slujnice în ziua liberă, o lume pestriţă dar cuviincioasă, ci de turme de rapperi şi cete de punkişti agresivi, ce stîrnesc repulsie chiar într-o vedere îndepărtată.

Dar, întîi de toate, „banii“. Apartamentul din Cişmigiu nu era „cumpărabil“ încă (la acea vreme, sa tot fie vreo sase-sapte ani ) din raţiuni de birocraţie, şi, deci, nevandabil şi chiar dacă, după o cumpărare ipotetică, s-ar fi vîndut, nu aducea atunci mai mult de 35-40.000 $ caci ne aflam înainte de „scumpire“ şi de „isteria ipotecară“. În schimb, „patru camere la Podul Mărăşeşti“ însemnau oricînd 55-60.000 $ (iar astazi incomparabil mai mult, chiar uluitor ) fără a se mai pune la socoteală viitorul unei construcţii „noi“, totuşi incomparabil „mai aşezate“ şi mai sigure decît cealaltă, „de o anumită vîrstă“.

Bineînţeles că, de aici, încep speculaţiile. Ce s-ar fi putut face cu măcar 55.000 $ acum sase-sapte ani? Răspuns sec: o casă de 35-40.000 $, „bună“, „la curte“ şi o garsonieră de 10-12.000 $ pentru închiriat. Afacere pierdută!

6 Iulie 2007 – Merita sa cumperi o casa in Grecia ?

Obsesia investitiei in strainatate ia la noi,in forma ei” regionalista” , si aspecte ce depasesc simpla „cumparare in vecini”,tradusa de obicei prin proprietate bulgara sau maghiara.Unii incearca , urmand moda , si unele plasamente socotite ” de lux” desi este evident ca se confunda placerea turistica si castigul de bani care sunt notiuni diferite. In materie de ” lux regional” , Grecia pare a se prefera cu precadere ;dar merita sa cumperi o casa in Grecia ?
La o succinta vizionare , aceasta atrage prin simplitatea ei caci operatiunile sunt inteligibile si mediul, fiind socotit ” european „, ar prezenta certitudini , atragand si un mic blazon . Intr-un sens rezumat astfel de concluzii nu sunt cu totul gresite.Si acolo orice ” strain” poate fi proprietar daca dispune de bani de vreme ce legea in materia achizitiei prevede ca”oricare cetatean sau entitate straina,provenind dintr-o tara a Uniunii Europene,poate cumpara ca si cum are cetatenie greaca”. Nici in alte proceduri nu sunt diferente insemnate fata de ceea ce gasim la noi . Taxele de cumparare , de pilda, se ridica la aprox.9 % din valoarea declarata iar ca procedari se reclama verificari uzuale de debite,regim de proprietate etc.asemanatoare cu cele din Romania.
Piata imobiliara este temperata si relativ diversificat. Cumparatorii straini fiind de volum mediu iar ” piata „in sine avand vechime nu se cunosc socuri in nici un sens , atat ca volum cat si ca ” nivel de pret”.”Locurile ” atragatoare isi trag notorietatea din turism.In Salonic-oras „international”cu o piata stabila chiriile sunt grevate de sezonul turistic ( 300-600 E/lunar,chirie pentru o garsoniera-30-45 mp) iar cumpararile de apartamente-intre 1200-2000 E/mpc au miscare fireasca.Oferte speciale sunt putine astfel incat o
splendida constructie noua,gen palat,aprox 2,4 mil.E, in zona de coline(Panorama) constituie exceptia .
In Atena – ” sanctuar turistic” prin excelenta aflam preturi asemanatoare celor din Salonic,mai ridicate pentru
vanzari(1800-2400 E/mpc) insa ceva mai scazute la inchirieri(600-800 E/lunar,apt.2 camere) , aici , ca oriunde, intalnindu-se diferente intre ” nivelul de raport” si ” preturile din realitate”.

Si,totusi, un anumit specific de conceptie a pietii exista si trebuie aratat, decurgand, in ultima analiza , din insasi croiala greceasca a ideologiei Statului pe care noi ar trebui s-o studiem mai cu atentie . Caci daca pentru „non-greci”(inclusiv ciprioti greci sau”greci originari”)sau”non-europeni” ,proprietatea imobiliara se supune regulilor uzuale in materie de achizitie de constructii exista,insa,o legislatie speciala pentru asa-numitele”zone de margine”,definite prin lege,de obicei regiuni de frontiera si insule,considerate”sensibile”.Pentru aceasta – in limbajul de metal al documentului de administratie, care este universal –solicitantul va alcatui un dosar unde mentioneaza ,pe langa datele personale,si scopul ce va
dedica acestei achizitii(turistic,resedinta,altele);dosarul este analizat de o Comisie organizata in fiecare”nomarhie”(judet)care intra sub incidenta acestei legislatii iar,in unele cazuri,este de
competenta Ministerului Apararii.
Dar,la drept vorbind, pentru a cumpara locuinta pe ” continent” ori in arhipelag nu este de cine stie ce folos de vreme ce intrebuintarea va fi episodica iar afacerea cu scop de „castig prin renta” este minora si se poate controla mai bine in cazul unei proprietati „locale” de la Bucuresti . Cei ce socotesc banii atent fiind bogati – si nu doar nazuiesc ” sa creeze imaginea bogatiei”- stiu ca o casa de vacanta unde se ajunge de doua -trei ori pe ani „ingroapa banii” si nu-i decat un capriciu ce se platescte . Macar daca ar exista un ” train a grande vitesse” de la Bucuresti la Atena , spre a scurta distantele ,precum in Occidentul impanzit astazi de linii ferate nesfarsite ce dezvolta de la sine nu doar „afacerea” ci si componenta sociala. Insa, deocamdata, nu avem ; poate pe la jumatatea acestui veac, daca va mai fi cazul !

5 Iulie 2007 – PATOLOGIA PROPRIETATII IMOBILIARE: Miliardar „la pensie“

MICA BURGHEZIE DEZORIENTATĂ

Cu puţin înainte şi după 1970 , locuiam cu chirie pe Calea Moşilor, într-un bloc interbelic de apartamente încăpătoare, avînd şi scară de serviciu şi cameră de servitori, la o familie distinsă şi foarte îngăduitoare. Doamna, fără să fi avut niciodată o profesiune precisă, avea o mulţime de cunoştinţe în tot oraşul vechi şi serile şi le petrecea în partide de canastă şi rummy – rareori chiar şi de poker – jucînd pe sume simbolice şi doar spre a vedea fel şi fel de inşi, din cercul mic-burghez ce frecventa. Domnul, fost colonel în batalionul de gardă din Armata Regală, era un personagiu de o uimitoare delicateţe pentru un militar de carieră şi îşi petrecea serile, şi chiar şi nopţile uneori, singur, în faţa televizorului, unde cîteodată mă chema, dacă avea vreme, să-i ţin de urît. Trăiau liniştit, calm, cu un epicureism vădit, în mijlocul unor obiecte vechi şi frumoase căci propriu acestui fel de om ar fi mai degrabă viaţa senină fără a se percepe şocul, ca şi plăcerea unui gen de retragere de rentier ce se practica odinioară „la moşie“, iar, mai încoace şi, deci, şi pe atunci, printr-un fel de retragere din istorie ce convenea şi crease ritualuri, iluzii, reticenţe, toate medii şi nesupărătoare dar şi, cu probabilitate, o inaptitudine de Albatros, în a reacţiona „bine“ dacă s-ar fi tulburat măcar puţin ciclul zilelor plăcute şi asemănătoare. Şi astăzi această atitudine există; însă, de bună seamă, nu răspunde potrivit vremurilor neaşezate.

Miliardar „la pensie“

În cartierul select unde locuieşte o rubedenie apropiată pe care o vizitez frecvent, întîlnesc uneori o pereche ce mă salută ceremonios în timp ce ia aer, în plimbare, şi, cîteodată, îmi aţine calea ca să mai schimbăm „cîte o frază“. Femeia este neinteresantă caracterologic, căci, avînd o atitudine tradiţionalistă de matroană aproape canonică şi care, de obicei, se îngrijeşte cu precădere de bucătărie, se sprijină de braţul bărbatului şi îl priveşte, invariabil, cu admiraţie profunda . Acesta însă este o făptură ce merită studiată. Subţire la trup şi ceva mai scund decît media dar arborînd o frizură cu o creastă de cocoş ce îi dă părului coliliu un aer, nepotrivit, de agresivitate juvenilă, el priveşte de obicei cu ochi critic ceea ce îl înconjoară şi emite observaţii sarcastice de atotştiutor, care intotdeauna smulge strigăte guturale, de adoraţie, fragilei sale soţii. Este „Conu Leonida“ aflat în plimbare.

Dar, din păcate, domnul sarcastic, cu creastă de cocoş, încearcă o dramă, expusa odată fără un scop precis ci doar într-un mod vindicativ în abstract. Fiind inginer constructor „la bază“, se gîndise, cu mai mulţi ani în urmă, să se pensioneze într-un moment ce considera propice ca rezultat ; dar, greşind socoteala, ajunse astăzi la nu mai mult de „trei milioane şi ceva“. Bineînţeles, o pensie „de mizerie“, cum se exprimă domnul sarcastic, în mod casant, adăugînd, de regulă, formulări ireproductibile ce descriu pe „capitaliştii“ contemporani ale căror mame sînt evocate în detaliu.

Opinia fiind atît de răspîndită iar atitudinea – curentă, ar rezulta o simplă imagine obişnuită a „micii burghezii“ scăpătate şi pauperizate ce protestează fără energie şi doar verbal, prin emisie de injurie fără efect. Şi, totuşi, realitatea nu-i întrutotul aceasta. Domnul sarcastic este proprietarul unui apartament cu trei odăi pe un nivel, încă două la mansardă şi o jumătate din demisolul unei construcţii cu parter şi etaj situate nu „bine“ ci „excelent“ în mijlocul Bucureştilor. Deşi cu greu s-ar denumi „vilă“ – căci faţada jupuită ce lasă a se vedea cărămizile solide din anii ‘30, acoperişul cu tablă învechită şi coclită şi gardul cu „forjeuri“ îndoite creează un sentiment „rău“ care durează dupa ce se termina inspectia vizuala – totuşi „proprietatea“ are valoarea ei şi nu ar trebui neglijată. Iată, deci, o sumă de bani. Căci- înţelegînd inactivitatea domnului sarcastic fost „inginer constructor“ care, deşi în putere, nici nu se gîndeşte să mai cîştige „ceva“ într-o ţară unde se construieşte şocant de mult- devine ininteligibilă ideea de a deplînge „pensia mică“ atunci cînd se deţine, prin locuinţă, o mică avere.

Oricît ar fi fost de in-spaţios apartamentul locuit de aceasta pereche (probabil destul de neîncăpător, şi, după intuiţie, la o privire din exterior, şi „rău organizat“) totuşi un 50 – 55.000 $ tot s-ar fi putut obţine acum vreo trei ani fără a se insista, fiindcă la o suma de tot excesivă se trezeşte şi se ridică atenţia cumpărătorului. Acest ban era tocmai bun pentru un apartament de două camere în cartierul Aviaţiei, plătindu-se, pe atunci, nu mai mult de 24-28.000 $ (azi, bineînţeles, incalculabil mai mult), ceea ce aducea-la acea data – o diferenţă de măcar 22.000 $, potrivită pentru încă un apartament ce ar fi generat o chirie modestă (175-200$) dar in fond peste cinci milioane lunar, adică „încă aproape două pensii“ şi încă o proprietate, ce s-ar fi putut vinde în caz de nevoie.Acestea – dacă s-ar fi organizat totul „la rece“, fără nici cea mai mică risipă şi fără inflamarea ochilor în faţa grămezilor de bani.
Într-un rînd, am expus, din filantropie, perechii ceremonioase aceste gînduri de om dezinteresat. Femeia mă privi cu teamă, gîndind că nutresc un scop secret dar domnul sarcastic dădu imediat vedictul: „Nici nu intră în discuţie! Cum să părăsesc eu cartierul acesta, de care mă leagă atîtea?“ Auzindu-l, ai fi crezut că, locuind în „casa strămoşilor“, ar fi copilărit pe aceste străzi ce îi evocă, prin memorie involuntară, o viaţă plină de episoade indimenticabile a caror amintire nu se poate abandona uşor. Dar, de fapt, omul „primise de la întreprindere“, cu vreo douăzeci de ani în urmă, apartamentul pe care il cumpărase recent, „de la stat“, fiindcă proprietara iniţială, „naţionalizată“ şi ea, se sfîrşise cîndva, în străinătate şi fără urmaşi ( iar pentru bandele de ” redobanditori de meserie ” acesta era un maruntis fara absolut nici o valoare si nu un palat sau un parc) . Atasamentul fiind atat de puternic prin declaratie devine de inteles ca nici măcar un copăcel nu plantase ” domnul decis ” în curtea destul de mică, acoperită de beton crăpat.

Şi, totuşi, o urmă de spirit afacerist animă, se vede treaba, pe domnul sarcastic. Pe la inceputul lui 2004 (cand inca Bucurestii nu erau orasul absurd de scump de azi) ,el mă întrebase , in trecere si ca si cum ar fi avut o nelamurire de natura metafizica , dacă ar fi corect un preţ de 20.000 Euro pentru o garsonieră pe Calea Călăraşi, unde locuia soacra dînsului, o bătrînă aproape nonagenară. În doar trei săptămîni, observai la ferestrele ce se dotaseră cu jaluzele noi, din lemn colorat infect, chipul unei bătrîne cu priviri rătăcite iar în faţa „vilei“ – un Renault Mégane, ultimul tip. La o distanţă oarecare, abia îl recunoscui, pe drumul de întoarcere acasă, pe domnul devenit „afacerist“, îmbrăcat la şapte ace, în vestminte noi şi abordînd mîndru o jachetă din piele de căprioară.

4 Iulie 2007 – MODELUL ROMANESC : „proprietate prin specula sau prin noroc”

Ideea de a reglementa situatia bizara ce se crease prin aparitia ” Legii 112 ” ( poreclita in folclorul romanesc de izvoare nesfarsite , dar impropriu totusi , ” Legea chiriasilor ” ) a plutit in aer ani in sir ; nenumarate „initiative” de politicieni atenti la masinatiile ce aduc voturi se consumasera scenografic si nu aduceau decat mici iluzii trecatoare care s-au risipit periodic , ca pleava in vant si fara nici un fel de urmari . Insa cam de anul trecut incoace ( de cand „legea” a devenit caduca prin consumarea , naturala , a termenului legiuit ) efectele exista ” pe hartie ” desi iluziile in acesta tema erau marete . Multi isi imaginau , totusi gresind, ca,odata cu stingerea „interdictiilor fundamentale ” ce figurau aici („liber la vanzare”abia dupa 10 ani de la achizitie si,deopotriva,atribuirea terenului aferent cladirii cumparate) se va elibera in mod instantaneu si o cantitate considerabila de”oferta” care va completa o piata imobiliara in suferinta si va aduce o scadere de preturi ce s-ar fi anuntat drastica . Dar acesta a ramas un vis nefolositor . In „legalismul absurd” intr-o tara precum Romania unde aproape totul are „ fata vizibila si revers ocult” , cei ce gandeau astfel nici nu puteau concepe ca pe putin 40 % din „proprietatile imperfecte ” dobandite prin improprietarire de chirias sunt „vandute” de mult prin actiunea „tertipurilor avocatesti ” care descurca totul acolo unde sunt frana si piedica legala , facilitand ” rezolvarile ” prin invoieli si „ingaduinte ” . Astfel incat , o parte considerabila din „ceea ce era de vanzare ” s-a vandut demult si fondul disponibil se va suplimenta doar putin si , pana la urma , nesemnificativ . Piata va ramane si maine ” insetata”de apartamente de bloc pentru tineretul salariat fara un acoperis deasupra capului si incapabil sa se”califice”pentru un credit ipotecar caci ” nationalizate” erau ” vilele ” si block-hausurile de burghezie mijlocie (astazi ” fond imobiliar scump „) si nu cladirile din epoci de industrializare postbelica .
Si in aceasta materie au castigat „cei ce au”si vor dobandi bani multi ” speculatorii ” care au cumparat apartamente,acum 7-8 ani,cu pana la 20.000 $ si astazi le vor putea vinde , cu participarea „Marelui Speculator Complice”care ramane Statul roman , cu de peste cinci si chiar zece ori mai mult (si cateodata si mai mult) iar ” improprietaritii” (ramasi putini) nu vor avea alta soarta decat sa multiplice de nu stiu cate ori banii putini achitati ” in rate „si supusi devalorizarii .
Astfel ,” simtul proprietatii „, de care se face caz in formule pompieristice , nu va iesi in castig ci se va intari in directia ideii de”proprietate prin specula sau prin noroc”. Urmarile sociale raman aproape nule desi sunt voci care sustin in modul triumfalist specific vremilor de criza ca ” intram in legalitate”cu tranzactiile ce se realizau „in fapt”dar nu si „in drept” si ca proprietatea imobiliara dobandita astfel va fi mai sigura(cat de sigura poate fi,totusi,aceasta intr-o tara cum este Romania,unde -luat la bani marunti – Bucurestii ne apar ca un adevarat „oras fictiv” ) . Dar nimeni nu evoca nenumaratele procese ce intarata randurile paralele de „proprietari ” (si impiedica ” vanzarile curate „) in interminabilul „razboi civil imobiliar” produs cu participarea unui avocat albinos ce a croit intregul mecanism ca fost ministru al acestui gen de „trebi” .
De fapt , ” jocul proprietatii anarhice „ s-a desfasurat pana cand si-a consumat ciclul bine definit in cabinete ,in vreme ce „legalistii ” au asteptat „sa se clarifice situatia” iar initiatii au pus mana pe cele mai interesante case facand pe cutezatorii dar ” cu voie de la politie „. Acum , cand nu mai sunt interdictii , totul pare sa ajunga la un punct final : insa , prin paradox, „jocul” nu s-a sfarsit . De ce anume ? Iata o intrebare ce reclama un raspuns .

3 Iulie 2007 – PATOLOGIA PROPRIETATII IMOBILIARE -„Investitor“ şi „patron“

„Investitor“ şi „patron“

O variantă de „viaţă nouă“ dar cu mai multă participare şi trudă ce va avea folos căci modifică adesea chiar şi categoria socială dacă se face bine şi cu hărnicie, ar fi afacerea din casă. Modelul, dar pe alt picior, este, bineînţeles, restructurarea de construcţii vechi spre a se întrebuinţa ca generator de servicii turistice, de obicei, căci sînt nu prea complicate şi la îndemînă ca mod de a lucra.
Prin toamna lui 2003, o intelectuală din Bucureşti ce operează în afaceri de mulţi ani, se gîndi să cumpere un conac arătos în regiunea Urlaţi, alături de vreo zece-cincisprezece hectare de vie cu auxiliare cu tot, „casa vierului“ fiind una dintre ele, conservată mulţumitor şi impresionantă ca suprafaţă. Alegerea, foarte bună dar mai rară (căci, la drept vorbind, domeniile rurale încă nu se vînd „bine“ din motive de lipsă de educaţie şi de imaginaţie), crease pentru o vreme impresia că aceasta ar deveni reşedinţa „de la ţeară“ a noii stăpîne. Cînd însă se definitiva cumpărarea, se observă că motivul era foarte pragmatic dar şi ingenios deopotrivă căci proiectul secret, gîndit mult şi bine spre a se dezvolta ce se obţinuse, conţinea ideea unui hotel destul de luxos şi cu destule „gadget“-uri în modă tocmai bune spre a se cîştiga „bani frumoşi“ în viitorul nu prea îndepărtat. Bineînţeles că, la sfîrşit, se va trage o linie de însumare, observîndu-se cît fusese preţul şi cît ajunseră costurile, fiindcă o „afacere“ se pune pe picioare cu o contribuţie financiară oareşicare şi pare simplă doar pentru naivi şi visători.

Schema este însă adaptabilă şi s-ar putea utiliza în mod fructuos şi la o scară mai mică, fiind una din afacerile omului neînlesnit. Adeseori auzi pe cîte cineva lăudîndu-se cu isprăvile ce ar putea face „dacă ar avea bani“ deşi cu bani mulţi, vorba unui înţelept socratic contemporan, orice prost se descurcă. Ideea generală ar fi, deci, lipsa de „capital“, incapacitatea de a cîştiga vreodată fiindcă nu-i îndestulătoare „pornirea“ ori lipseşte cu desăvîrşire. Şi totuşi, acest punct de vedere este greşit ori prea de tot jelalnic căci lipseşte, într-adevăr, ceva dar nu banii ; lipsesc îndrăzneala, cutezanţa şi încrederea în puterile proprii alături de ideea de a fi propriul stăpîn. Căci pe o piaţă imobiliară inadmisibil de scumpă precum aceea din Bucureşti, bani există (fiind chiar nemeritaţi şi nejustificaţi, adeseori) şi ar trebui doar să fie puşi să lucreze ca să se înmulţească nu „să se îngroape“ în alte apartamente, mai dizgraţioase şi mai insalubre decît cel abia vîndut, iar diferenţa – „tocată“ pe televizor scump, „mobil de firmă“ şi haine marca Boss.

Ce ar trebui făcut, aşadar? „Afacere cu banii proprii“, de fapt „valoare“ devenită „lichid“. Întîi ar fi o vînzare de apartamente de cartier, tradusă în 58-70.000 EURO, iar în zonă mai bună, şi cu mai mult de trei încăperi, categoric ca mult mai mult , atingand suta de mii . Odată banii încasaţi, urmează decizia ce ar putea schimba viaţa căci pe-aici ar fi situată suma minimă potrivită pentru o pensiune mică, într-o staţiune fără pretenţii ori într-o localitate turistică fără notorietate. Aceasta este ideea generală căci „o pensiune mică“ nu se cumpără „la de-a gata“ căci „nu intră“ în aceşti bani ci „se face“, deci afacerea „se va construi“. Întîi şi-întîi, se socoteşte bugetul total, scăzînd din disponibil măcar zece procente pentru strămutare şi instalare. Urmează afacerea, locul de „ridicat“, regiunea care, dacă nu s-ar condiţiona de argumente biografice (rude, „apropiaţi“, interese diverse ce uşurează, de obicei, o implantare de „om nou“) ar trebui să fie oriunde sînt condiţii propice şi intuim o dezvoltare. Criteriul este capital. Căci dacă în materie de reşedinţă se poate locui oriunde şi oricum ne place, „afacerea“ se determină spre a exista „astăzi“ şi a se întări „mîine“, mişcîndu-se înainte. Cîteva elemente contribuie la stabilitate şi creează şanse. Acces „bun“ şi continuu, adică o proprietate „la drum“ ce nu devine impracticabil de cum începe să plouă; apă curentă la îndemînă chiar dacă nu „de la reţea“; „focuri de gaze“ pentru bucătărie şi încălzirea centrală ori, în cel mai rău caz, încălzirea cu lemne uşor de aflat în vecinătate. Deci, „utilităţile“ de bază. Apoi, grădina, adică un teren liber, pe mai multe sute de metri pătraţi, pentru plimbări, recreaţie şi jocuri diverse, inclusiv „joacă de copii“. În sfîrşit, „casa comună“ propriu-zisă, cu „aparatul“ ei unde bucătăria trebuie obligatoriu supra-dimensionată căci slujeşte la hrănirea multor guri nu doar ale familiei, „baia“ ar însemna „băi“ şi „sufrageria“ se înlocuieşte cu „o sală de mese“, cum se zicea odinioară, ca pentru o cantină sau restaurant.

Iată, deci, dificultăţile de concepţie. „Casa“ ar trebui să îngăduie o întrebuinţare de la 2-3 „echipe“ de vizitatori la 8-10 şi chiar mai mult, gîndindu-se spaţiile „comune“ (baie, sufragerie etc.) în mod corelat cu volumul afacerii. Nici spaţiile gazdelor nu trebuie uitate căci se va locui şi împreună şi separat cu musafirii („împreună“ spre a servi, „separat“ pentru a nu tulbura, prin prezenţă dezagreabilă şi insistenţă). Alegerea casei pentru afacere nu-i uşoară, de obicei, dar nu creează încurcături insurmontabile, mai ales dacă înţelegerea „temei“ ar fi cuprinzătoare. Aceasta este o parte – dar, de fapt, cu greutatea principală – din calculul financiar.
Pe această temă, „cheia de boltă“ nu se pune, ca în arhitectură, către sfîrşit – deci la cupolă – ci întîi şi-ntîi, căci, dacă preţul casei este prea mare, eşafodajul nu va rezista. Depinde, aşadar, unde se cumpără, fiindcă există diferenţe între regiuni, adeseori primejduitor de mari. Căci una este o casă mărişoară prin Argeş sau Buzau , la vreo 500-700 de milioane de lei şi altceva – o căsuţă în apropiere de Breaza ori pe Valea Teleajenului cu preturi „bătînd“ mult miliardul si inca si ceva . Amîndouă soluţiile sînt, ca principiu, corecte dar, cu cît vom cheltui mai mult pentru casă, cu atît va rămînea mai puţin pentru „utilaje“, „dotări“ şi „întîmplătoare“. Iată, în scurt, o schiţă de socoteli pure şi simple. O maşină – dacă nu există – ar fi esenţială, chiar la mîna a două fiind (3.000 euro); banii de mobilier simplu, interior, constituie obligaţia de bază (nu mai puţin de 5.500 euro); înzestrarea minimală a bucătăriei şi anexelor gospodăreşti (2.000 euro); dotări diverse (cam la 800-1.500 euro), pe scurt, cam la vreo 12.000 euro, plus 8.000 euro, de început, cu un total de 20-22.000 euro fara a socoti ” casa” , pe care o vom cumpara cu 18-20.000 sau si mai mult, in functie de „cat ne tin curelele”.
Aici intervine deliberaţia finală ce va configura, în măsuri diferite, anvergura afacerii, tipologia ei şi doar flerul şi norocul vor ajuta decizia bună să se producă. Evident, preferabil este să se rămînă măcar cu 5-8.000 euro pentru extinderi, reparaţii, reorganizări de spaţii, interior mai cu seamă, terase şi chioşcuri, barbeque, alei, straturi de flori şi promoţie şi publicitate; poate chiar ceva mai mult decît atît. Astfel încît mai bine mai puţin şi mai modest dar mai realist şi, poate, mai sigur – iată doctrina.
Acum de-abia începe greul, căci afacerea înseamnă ban cîştigat nu prin scenografia muncii, ce mai defineşte, încă şi azi, pe omul român recent ci munca adevărată, cu pasiune şi ambiţie spre a lăsa ceva în urmă şi a face la timp ceea ce trebuie si ” ce se vinde ” .

2 Iulie 2007 – ZILE SI BANI – Ce se vinde si ce se cumpara in luna Iulie ?

Iulie: „piaţă leneşă”

În materie de „casă de vacanţă” , luna iulie aduce însăşi ideea de „plezirism fără grijă” care, de obicei, chiar şi suspendă timpul şi creează un fel de reacţie neobişnuită ce nu se întâlneşte nicăieri în lumea vie. Căci , oricât ne-am închipui că este altfel, vacanţa în sine este o realitate ce defineşte „umanul” mai mult decât numeroase alte noţiuni ce se cunosc şi descriu specificitatea acestui regn. Dar, la drept vorbind, aceasta este o atitudine recentă, ori, şi mai bine zis, dobândită în vremea contemporană în felul ce se cunoaşte astăzi şi se cultivă. Până acum vreo patruzeci şi ceva de ani, aveau ” vacanţă ” numai cei ce stăpâneau Timpul şi care, de fapt, îşi puteau îngădui acest gen de „intermezzo” cam de câte ori voiau fiindcă lipsa obligaţiei sociale stăruitoare dădea o libertate absolută şi o viaţă definită mai degrabă de plăceri. Muncitorimea, care abia de câteva zeci de ani, şi-a obţinut, în urmarea presiunilor sindicale, dreptul de a „întrerupe munca” spre a căpăta timp de vacanţă mai în lărgime nici nu putea visa acum o sută de ani să meargă la mare şi la munte şi să-şi reorganizeze calendarul după „intervalul de vacanţă”. Cât priveşte „vacanţa ţăranului „, aceasta era o idee ce se întâmpină cu zâmbet larg şi neînţelegător de către oricare personagiu ce cultivă pământul, de parcă i s-ar fi vorbit chinezeşte.
Rezultă că „vacanţa” ar fi o instituţie modernă, chiar de ceas recent, ceea ce, de fapt, nici nu se contestă. Dar reacţiile nu sunt tot atât de „recente”, fiindcă sunt aduse de tipare ce definesc rasa şi care, în ultima analiza, au conţinut deopotrivă social şi etnic, deşi nici adaosul psihologic nu ar trebui exclus. Românul, fiindcă este un latin cu simţ al imaginarului dezvoltat, trăieşte „vacanţa” ca pe un fel de ficţiune vie şi nu sunt puţini cei ce îşi închipuie că acum, în această perioadă scurtă de timp social suspendat, îşi pot permite o viaţă ca în filme, îndrumată de frustări diverse şi de năzuinţe care, câteodată, nici nu se declară. Contribuie la aceasta „anonimatul”. La mare, în mulţimea foarte „democrată” de populaţii nomade ce vin din toate părţile, nimeni nu cunoaşte pe nimeni decât pe doar cincisprezece-douăzeci de notorietăţi de televiziune şi de mediu fotbalistic care dau tonul modei şi intoxică societatea cu pseudo-modelul pe care il ilustrează. De aici şi atitudinea risipitoare. Aproape toţi vor să arate altceva decât sunt şi de-aceea până şi cel care, de-a lungul anului, strânge punga ca să economisească pentru concediu, împarte acum nediscriminat bani în stanga şi în dreapta, cheltuind adesea fără rost ori pur şi simplu spre a satisface capriciile copiilor, adesea stupide şi ininteligibile. Căci Românul, mai mult poate decât alţii, este sclavul ideii de copil şi în vremea vacanţei orice deziderat al progeniturii este literă de lege.
Această atitudine nu se reflectă, din fericire, decât printr-o excepţie ce nu trebuie luată în calcul, în materie de imobiliar. Aici nu se întâlneşte extravaganţa omului cu bani care, ” câştigându-i” ( e un fel de a spune astfel !) fără să le ştie şirul şi nici măcar originea, scapă printre degete într-o singură zi salariul pe câteva luni al unui amploiat obişnuit de Instituţie alimentată de la buget. România bogaţilor şi a excesului fără nici un reazem îşi suspendă în aceste săptămâni de Saturnalii orice fel de preocupare în a plasa bani acolo unde s-a dus vestea deja că nu se pierde niciodată ci doar se câştigă.ln aproape cincisprezece ani de imobiliar nu s-a întâmplat niciodată să întâlnesc vreun cumpărător excentric care să bată din picior şi să ceară să cumpere „la minut” o vilă „prèt-à-habiter” fiindcă ar fi întârziat din nepăsare să se asigure ca, peste vară, el, foto-modelul ce îl însoţeşte şi „băieţii” din grupul de apropiaţi nu au unde să petreacă Vacanţa. În schimb, în câteva rânduri, s-a nimerit să se prezinte câte cineva care să pună pe masă sume impresionante spre a cumpăra, „pe loc” în funcţiune şi, dacă era cu locuitori, cu tot, sau cu contract încheiat pe câtva timp, cât mai lung. Acestea sunt însă excepţiile ce întăresc regula. Acum se fac tranzacţii puţine şi parca atmosfera de timp suspendat cuprinde categoriile cele mai largi. Până şi omul aflat în nevoie nu se gândeşte să vândă – chiar dacă uneori îi trebuie bani şi dacă se poate chiar mai mulţi decât îşi socotise – căci sunt prea puţini cei ce arată oricât de sumară curiozitate faţă de ceea ce se propune „prin strigare”.
În această materie, o temă ce ar fi putut deveni actuală s-ar putea dezvolta, totuşi, având în vedere că nu sunt puţin; cei ce pleacă în călătorie pe alt meridian şi uneori, adesea chiar, în diferite locuri exotice. Este poate timpul posibil spre a se vedea măcar, dacă nu chiar să se şi cumpere, „o casă de vacanţă” în străinătate. Există, bineînţeles, o „globalizare” în ordinea vacanţei în lumile necunoscute şi, în alte părţi, ideea de a deveni proprietar în Africa ori în Asia, şi poate că mai puţin în America de Sud, nu apare atât de rar. Dar la noi, într-un mod destui de nelămurit. nu apare deloc ori se întâlneşte în procent absolut nesemnificativ. Deşi nu doar prin cumpărare de coproprietate definită (ceea ce se cheamă „time-sharing’) ci şi propriu-zis prin achiziţie de casă ce se” va administra de către companii locale ” care trăiesc din aceste activităţi, „omul occidental” nu ezită prea mult când întâlneşte oferta „bună” (adică ieftină”) oriunde poate ajunge în interval mulţumitor cu o cursă de linie aviatică obişnuită. Aceasta este o atitudine într-un anumit fel previzibila şi în nu puţine cazuri cine călătoreşte la mari distanţe nu uită că poate, dacă află „ceva” tentant, va scoate banul din buzunar şi se va împroprietări „peste mari şi ţări”. Miezul verii , tradus cateodata si prin simptome de insolatie , se potriveşte, până la urmă, acestui gen de alegere.

Căci, la drept vorbind, iulie a devenit, în toată lumea, instituţia plăcerii prin preschimbare de peisaj, de obicei curent şi de viaţa cotidiană plictisitoare. La Paris, încă de prin anii ’70 era uimitor a se constata cum oraşul autohtonilor îşi dilua zilnic din compoziţie, înlocuit pas cu pas de o metropolă multicoloră şi plurilingva, asa cum devenea sub presiunea voiajorilor sosiţi din cele patru zări.