~„TINERETUL HARNIC, STUDIOS ŞI INGENIOS“ : Soluţii accesibile: „casa ieftină pe pămînt“

Indiferent dacă moda sau vremurile spun altfel, visul secret rămîne încă şi azi (dar mai cu seamă va fi mîine) „casa pe pămînt“, „locuinţa unifamilială“, reşedinţa potrivită şi folositoare. Dar într-o lume neaşezată, ce se defineşte prin boala vilei grandomane şi unde totul pare a se măsura în proporţii inutile, risipă şi o psihologie de jefuitor ce nu preţuieşte ci doar consumă, aceasta pare mai degrabă o iluzie şi o dorinţă proiectată în intangibil.

Şi totuşi, fiindcă pe cei îndrăzneţi îi ajută norocul, o atitudine mai curajoasă se recomandă, de obicei. Unii încep să îndrăznească şi reuşesc. Era, cred, cu un timp oarecare in urma(dar nu recent) cînd, o cunoştinţă îndepărtată pe care o preţuisem încă din tinereţe pentru erudiţie şi mobilitate, îmi telefonase solicitînd o mică „intervenţie pentru băiat“. „Intervenţia“ consta în a-l primi pe acesta cît mai repede pentru o „îndrumare“ imobiliară iar „băiatul“ era un funcţionar guvernamental, ce s-a prezentat de îndată, asistat de soţie. Împreună formau o pereche remarcabilă, cu atitudini inteligente şi conduită independentă. Cum tema era, evident, „apartamentul de bloc“ iar preţurile abia atunci se dezlănţuiseră în delirul incontrolabil de sfîrşit de an, „perechea“ se manifesta cu îngrijorare, socotind că, indiferent de „credit“, nu va izbuti să se împroprietărească în mod corespunzător. Însă fiind evident că, insistînd în cumpărarea de apartament, se va ajunge a plăti „cît nu face“, am propus alternativa sub forma unei „case pe pămînt“, ceea ce a stupefiat. Ipoteza nici măcar nu se examinase „în teoria teoriilor“ apărînd in-imaginabilă , dar explicaţia pe care am desfăşurat-o în, de fapt, prea puţine fraze, a convins, inflamînd „tineretul“. Fiindcă nu prea cunoşteau Bucureştii de case mici i-am trimis la un sfîrşit de săptămînă să se documenteze pe teren, recomandînd să coboare din maşină şi să exploreze teritoriul „la pas“, împrăştiind „fluturaşi publicitari“ conţinînd „cererea“ şi întrebînd pe „localnici“ dacă nu vinde cineva. Aceasta ar fi fost metoda fericită căci în contribuţia agenţilor imobiliari s-ar fi pus, în această materie, prea puţină speranţă. Majoritatea, lacomă şi sferto-doctă, preferă vînzarea de „apartament“ şi nu de „casă“, unde apar dificultăţi de documente şi întrebări de o complexitate relativă, ce înţepenesc de groază tagma ignorantă. Înarmaţi şi cu „tematica de bază privind documentele de proprietate pentru case“, tinerii primiră totul cu recunoştinţă şi plecară, înaripaţi, „la treabă“.
Aproape că uitasem acest episod, cînd, peste aproape trei luni, îi aflai la uşa biroului meu, spre a-şi verifica alegerea ce făcuseră „după lupte seculare“. În cele din urmă, cumpăraseră o casă cu parter şi pod, cam la şaptezeci de metri pătraţi, înconjurată de o curte de încă o dată şi jumătate pe atît. „Pod“ este un fel de a zice căci în fotografiile ce îmi arătară apărea o mansardă înaltă, cu acoperiş sprijinit solid în grinzi verticale de lemn, un spaţiu „necompartimentat“ (cum se spune în limbajul de fier-beton al „agenţilor“), luminat cu bogăţie prin ferestrele marca Velux fixate pe învelitoarea în pantă.
Preţul însuşi era acceptabil (către 40.000 EURO, cît un apartament oarecare de pe atunci ) iar „poziţia“- nu chiar mediocră, de fapt într-o enclavă de case liniştite în preajma străzii Witting, între Piaţa Gării de Nord şi Calea Plevnei. De-aci încolo urma „definitivarea“, adică organizarea spaţiilor de interior spre a servi trebuinţelor stăpînilor noi şi, poate nu prea tîrziu, „exterioarele“ utile (garaj, chioşc de vară, grădiniţă de flori etc). În locul unei „cutii de chibrituri“ suprapusă peste alte „cutii de chibrituri“ în forma „apartamentului de bloc“, perechea cutezătoare obţinu o casă pe pămînt ce îi va schimba modul de viaţă şi mentalitatea, mai repede, poate, decît şi-ar dori.
Dar, din păcate, acesta este cazul fericit însă de neconceput astăzi, cand preturile sunt absurde si traim într-un climat nelămurit ce reclamă şi participarea norocului chiar atunci cînd banii trebuitori există. Unii, chiar dacă au „minte“, nu au destul realism, răbdare şi, pe deasupra, nici „finanţele“ necesare.

Pe la sfîrşitul iernii lui 2004, cînd la Bucureşti „piaţa de apartamente“ se dovedise expresia absurdităţii pe pămînt(insa nimeni nu isi inchipuia ce avea sa urmeze ), mă vizitară două inteligente producătoare de emisiuni de televiziune ce îmi expuseseră un plan isteţ, solicitînd opinie şi poate chiar o mînă de ajutor. Întrucît fiecare era „apropitar“, deţinînd cîte un apartament destul de bine cotat şi uşor vandabil cu un mic scăzămînt drept taxă de urgenţă, se gîndiseră „să vîndă“ şi apoi, „punînd un ban“ din împrumut sau mic credit ne-ipotecar, să cumpere împreună „o casă pe pămînt“ cu două intrări căreia i-ar mai fi adăugat maxim încă o cameră ori garaje, fără a periclita grădina. Ascultînd proiectul neobişnuit, începusem să fac socotelile trebuitoare. Cînd încheiară povestea, aveam deja un punct de vedere cu oarecare consistenţă. Schema, de fapt abilă şi care nu ar fi trecut prin capul unui „agent“ pînă la sfîrşitul veacurilor, avea prea firavă finanţare (60.000, maximum 80.000) spre a se putea aplica pretenţios şi în lărgime. Apoi, „zona“, ce constituie îndeobşte piedica fundamentală dacă există prejudecăţi şi dorinţa sălbatecă de „imagine“ iar nu interesul pentru confort. În fine, un şir de „mici“ deziderate constituind, în ultimă analiză, doar „nişte capricii“, precum „grădina mare“, „vegetaţie“ şi altele de acelaşi fel, ce produc obstrucţii fiindcă „grădina mare“ se traduce prin „bani mulţi“ iar „vegetaţia“, dimpotrivă, nu costă dar se instalează, se îngrijeşte şi se va dezvolta dacă nu stăm cu mîinile în sîn aşteptînd să apară de la sine.
În orice caz, cu oareşicare noroc, „afacerea“ se putea concretiza în vreo patru-cinci variante, fiecare cu inconveniente, totuşi. O „casă cu două intrări“ se putea obţine numai atunci cînd, din „croială“, era gîndită în acest fel, adică „mic bloc“ cu parter şi etaj dar „vechime“ şi „grădină mică“ ori „casă totul la parter“ pentru două familii, concepută încă din proiect. Ideea de a cumpăra o casă căreia i s-ar adăuga încă un corp (ori adaptîndu-se „corpul secundar“ ce ar fi existat) se respingea din principiu căci autoarele schemei ingenioase nu simpatizau pe constructori şi nu voiau să aibă de-a face cu ei. Însă varianta „casei cu o curte comună“ (respinsă cu oroare de „agenţii“ leneşi) unde s-ar putea cumpăra, prin maşinaţiuni stăruitoare şi supra-licitaţie, şi „a doua casă“ unde proprietarul nu ar vinde „de la început“, începuse să surîdă deşi nu rezolva „problema“ atît de repede pe cît ar fi fost de dorit. Căci, din păcate, „repeziciunea“ tranzacţiei şi „convenabilitatea“ aproape de „chilipir“ erau mai puternice decît raţiunea şi nu au condus, în cele din urmă, la nici o soluţie. Totul rămase ca mai înainte, adică „un vis al unei zile de iarnă“.
Şi de ce aceasta? Fiindcă, înainte de toate, posibilă în sine, „schema“ închipuită şi ingeniosă, fără de îndoială, ar fi reclamat răbdare, tact şi strategie, aproape ca la război. Iar cînd banii veneau treptat, din alte vînzări ce puteau deveni nesigure dar şi dintr-un „credit“ ce se obţinea cu o încetineală proprie epocii post-Bancorex, opera de artă ce se preconizase rămînea doar o„o carte nescrisă“. În această materie, spiritul artist izbîndeşte doar cu o virtuozitate de Paganini, preferabil fiind mai degrabă spiritul nemţesc, documentat, tenace şi răbdător.
Înintr-o vara de acum cativa ani , îmi ceru o întrevedere un medic tînăr însă destul de cunoscut ce dorea „să se aşeze la casa lui“, refuzînd, evident, „apartamentul“, noţiune pe care o detesta cu argumente pe care nu le pot combate. Omul voia să cumpere teren şi să construiască prin contract cu antreprenor ori, în cel mai rău caz, să contracteze „o casă“ într-un cartier nou însă nu într-unul din „parcurile rezidenţiale“ a căror filosofie o considera „bizară“. Documentaţia era impecabilă, depăşind cu mult „informaţia de agent“: preţ pe metru pătrat de teren în diferite „zone“, antreprenori posibili şi „preţul “ lor, ba încă şi „cartiere începute“ sau „în proiect“ – o adevărată enciclopedie. L-am ascultat mai bine de un ceas, corectînd acolo unde socoteam că este nevoie şi întărind concluziile ce apăreau ca evidente; apoi nu am mai aflat nimic despre acest personagiu rar, însă este sigur că a optat bine şi avu succes.
Astazi, din pacate, toate aceste istorii par a fi niste povesti ce s-au petrecut „inainte de era noastra” sau apar drept simple fabulatii de roman in vremurile recente cand aproape totul se „tipizeaza”, cand ” viata la bloc cu apartamente de lux ” a devenit idealul canonic si pana si cei mai inlesniti viseaza sa traiasca in colectiv. „Retetistica” , debitul robinetului de bani imaginari si propaganda nemasurata ce iau mintile aproape tuturor sting aproape orice ipoteza de viata oraseneasca ” la casa” iar preturile obliga la ” decent” , mediocru si ” atat cat se poate ” ratificand triumful „omului unidimensional” aflat sub vremi.