„BANII NESIGURI“ ŞI „BANII GREI“: Marele „secret ipotecar“

În toamna lui 1999, cînd cohortele aliate de avocaţi aproximativi şi „agenţi“ ignari îşi storceau literalmente creierii spre a se descoperi tertipuri noi care să ajute la evacuarea chiriaşilor din „casele naţionalizate“ spre a le putea vinde, apoi, „vacuizate“, cui pofteşte, m-a vizitat un personagiu memorabil, sosit dintr-o ţară cu faimă în materie de negustorie. Îl introdusese la mine o colaboratoare de pe atunci, „veche“ în cadrul companiei dar atît de lipsită de imaginaţie – spre a nu spune mai mult – încît nici măcar nu îndrăznise să-mi relateze tema ce urma să se examineze, căci o considera o aberaţie de neînţeles. Dar omul avea ingeniozitate, trăit fiind acolo unde afacerile se fac „cu minte“ şi aproape ca şi o artă combinatorie. Pe scurt, mi se ceruseră spre cumpărare, case redobîndite cu chiriaşi, cu tot. Pentru epocă, încă afectată de o gîndire primitivă în privinţa imobiliarului, propunerea era şocantă dar nu imposibilă. Curînd aflarăm speţa potrivită. Era un palat impunător, aflat în mijlocul Bucureştilor, „redobîndit“ cu acte în regulă, vandabil la un preţ de 1.300.000 $, astăzi – o ocazie, dar atunci cotă maximală. Chiriaşul fost „de stat“ ce îşi manifestase totuşi înţelegerea faţă de situaţie şi năzuia la o re-contractare cu noul proprietar, era o instituţie europeană cu faimă, ce plătea lunar 18.000 $. Negocierile începură şi se întinseră pe multe săptămîni, sfîrşind cu un eşec „milimetric“. Deşi toată lumea ar fi dorit o clarificare, negociatorii (căci tratativele se purtară „în trei“) se mişcară rigid şi prosteşte chiar dacă sumele de potriveală se arătau minore. Cumpărătorul ar fi plătit 1.200.000 în două tranşe („acum“ şi „peste şase luni“, cred că numai din plăcerea orientală de a obţine diskont) şi era de acord cu o chirie lunară de 21.000 $, nu mai puţin. Afacere bună: în fiecare an s-ar fi adunat peste 250.000 $ iar „amortizarea“ se producea în maximum 5 ani, punîndu-se la socoteală şi probabila dobîndă bancară, aproape sigură, căci se cumpăra, „sută-n sută“, cu bani împrumutaţi. Unde se mai cîştiga atît, în alte părţi? Vînzătoarea – care greşea „înstrăinînd“ atunci, neînţelegînd că un „sfert de milion“ pe an era, totuşi, un venit fabulos – se grăbea să pună mîna pe bani căci fiind o septuagenară cu sănătate şubredă şi fără urmaşi direcţi se gîndise „să se mai bucure cîţiva ani“ de o bogăţie ce îi picase din cer. Dar voia 1.300.000 şi nici un dolar mai puţin. În sfîrşit, chiriaşul, ce plătea destul, nu accepta nici un fel de creştere fără motiv, reacţionînd cu o raţionalitate nemţească, pe care am înţeles-o . Deşi toată lumea ar fi cîştigat, în final, cedînd cîte puţin, totuşi mecanismul se dovedi inoperant caci un secret existase in aceasta tema , impenetrabil atunci.
Schema este însă remarcabilă prin simplitate şi atrăgătoare prin cîştig posibil, iar în mecanismele creditului ipotecar întăreşte, pînă la urmă, solvabilitatea şi suplimentează garanţia. Dar, cu toate acestea, sînt prea puţine bănci care, după 2003, să accepte plăţi de rată din chirie, ba, mai mult chiar, există contracte ce interzic această tehnică în mod definitiv şi casant. Situaţia este, în orice caz, bizară şi injustificabilă. În alte părţi, unde nu se descoperă a nu ştiu cîta oară „metrul-etalon“, a plăti creditul din închiriere constituie o procedură curentă şi se încurajează dar se respinge aici, unde nimic nu este la locul lui.Va mai trece inca multa apa pe Dambovita pana cand ” debitorul” sa inteleaga propozitia simpla ce spune ca ” o casa pe datorie este doar o promisiune si nu o proprietate ” iar „vanzatorul de bani” – sa recunoasca realitatea clara ca lumina zilei dupa care el ramane proprietar – si,deci, dispune – pana cand -” si daca”- imprumutul se va plati .