~FAŢA IMAGINATĂ A ROMÂNIEI-Cum va arata „tara imobiliara” in viitor

Indiferent de gradul de evoluţie, este în afară de orice îndoială că, în viitorul nostru indefinit , diversitatea „imobiliarului”(si,deci, a intregului social masurat prin acest barometru ) creşte pe măsură ce viaţa se normalizează. Orice trebuinţe noi, „roiri“, corecţii în maniera de a trăi atrag răspuns economic şi, deci, aduc o preschimbare cît de măruntă. Cînd acestea se adaugă , apare deodată o „altă faţă“ decît cea de ieri, făcînd, de la o etapă la alta, să se uite „pînza de viaţă cotidiană“ rămasă undeva , în trecut. Căci oricîte neajunsuri, incoerenţe şi prea de tot josnice combinaţii ar fi aici si vor persista (caci exista un „rau romanesc” ce se exorcizeaza cu greu), totul va ajunge odată să arate altfel si sa se organizeze cu o coerenta mai vizibila decat se poate acum.
Odată, deci, faţa, imaginată azi, a României va putea aduce la suprafaţă potenţialul ce există ca zăcămînt care iradiază, adeseori intermitent, slab perceput şi risipit.

În centrul vital al României, un oraş uriaş ce uneşte Bucureştii de azi şi Ploieşti, întinzîndu-se pe zeci de kilometri de megapolis va coordona întregul Sud pînă la ultima limită si isi va intinde ramificatiile de inraurire intr-o regiune ce depaseste cu mult granitele geografice . Canalul fluvial ce îl uneşte cu Dunărea va fi împînzit de sate de case noi, de mal comercial, de antrepozite, mici concentrări de supermagazine şi cvartale de reşedinţe . Nervuri fine şi dese de drumuri vor lega în sistem circulator tot ce apare nou şi solicită contact in vederea intaririi . Se descoperă valoarea „zonelor libere“ ce abia acum vor fi înţelese corect şi, deopotrivă, se constituie zone de dezvoltare cu o altfel de legislaţie decît aiurea, unde bat ceasuri cu oră de mişcare economică diferită căci accentul cade acum acolo unde trebuie şi doctrina „defavorizării“ compensate fără rost s-a consumat -aratandu-si inutilitatea- ca o rătăcire în păduri.

Se clasicizează noţiunea de reşedinţă alternativă şi orăşanul înţelege că pînă şi o casă bătrînească bine întreţinută îl va ajuta să-şi facă viaţa altfel decît era în consumismul dăunător de pînă mai ieri.„Cabane“ de „loisir“ (alcătuite din „cincizeci de scînduri“ şi doisprezece butuci) ca şi „casa de firmă“ se adaugă acestei voinţe de viaţa autentică.
În marginea Dunării, porturile fantomatice de azi redevin schele de comerţ cerealier însă, deopotrivă, docuri de comerţ general şi, unele chiar, debarcadere întinse alături de „garaje“ de ambarcaţiuni private, de „plăcere“. Mici oraşe pierdute azi în semi-stepa sărăciei, precum Hîrşova, Ostrov, Corabia şi Bechet pot primi pe omul extravagant ce îşi ridică o căsuţă cu vedere la fluviu.
Marea Neagră, indiferent dacă poimîine va înghiţi nisipul plajelor întinse de azi, se va mărgini în staţiuni „de plombă“ ori de extensiune, acestea adăugîndu-se, una după alta, de la Năvodari către Nord. Cele trei oraşe, azi pustii, de la Gurile Dunării ar putea aduce cu o rezervaţie de Porto – Franco (Sulina) ori cu exoticul de tîrguşor pescăresc (Sf.Gheorghe şi Chilia-Veche).
Satele de munte, unde „agroturismul“ pătrunde abia dibuit , vor putea fi împînzite de pensiuni mici dar curate, ce aduc nu doar bani ci şi civilizaţie. Ceahlăul ar putea recîştiga o poziţie de „far“ baudelairian într-o lume românească ceva mai agregată faţă de substanţa ei necomparabilă.
Dreptunghiul sacru al loisirului, dezvoltat azi de la mijlocul României către josul hărţii, de la Poiana Braşov la Breaza, se menţine dar concentraţii noi apar în Apuseni, Maramureş, Neamţ, pe Semenic, sub-munte în Vîlcea şi Gorj, în Buzău, pe Siriu. Sanctuarele se definesc ca regiuni închise şi notorii cu caracter de rezervaţie, imitînd St. Moritz, Grenoble şi Cortina d Ampezzo.
Pretutindeni unde se poate vinde apar negustorii iar reţeaua de supermagazine stabileşte acum regula şi mercurialul.
Apar latifundiile. „Argentinizarea“ se impune prin extensiunea „marii proprietăţi“ în scop de exploataţie.
Companiile – prin efort de participaţie socială – rezolvă eterna problemă a locuinţei, făcînd, de fapt, activă şi vie solidaritatea nefilantropă. Apoi, în sfîrşit, în formă „curată“ şi clasică, mecanismele proprii acestei realităţi: creditul ipotecar, leasing, asigurări. „Mobilitatea“, (căci casele se mai şi „pierd“) şi „exploataţia“ definesc epoca. Omul învaţă abia acum că esenţa vieţii lui nu înseamnă nimic din ceea ce vine fără efort depus constant, muncă iscusită şi cu efect, pricepere şi gînd venit la timp. Dar aceasta este, în ultimă analiză, Utopia României care produce, trezită, în sfîrşit, din somnul greu al societăţii parazitare.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: