20 Mai 2008 - Scandalul”Canalului Bucuresti - Dunare ” merita urmarit

Abia dupa aproape douazeci de ani de ideologism iresponsabil in numeroase teme intre care unele  sunt definitiv compromise si pierdute , Stapanirea de la Bucuresti s-a dezmeticit si , in luna Mai 2008 , a hotarat valorificarea “Canalului Bucuresti -Dunare ” , formuland aceasta intr-un document deopotriva sumar si incoerent . Acesta ne instiinteaza in langajul birocratic  ca ” Guvernul a aprobat, printr-o hotărâre, transferarea Canalului Bucureşti - Dunăre din subordinea Ministerului Mediului în cea a Ministerului Transporturilor, urmând ca studiul de fezabilitate pentru realizarea unui canal navigabil să demareze în aproximativ o lună de zile / ../fiind  transformat - ca obiectiv de investiţie - din canal de irigaţie în canal navigabil ” . Comunicatul are un aer destul de ubuesc , dezvaluind, intre altele , ca pana astazi ” Canalul ” s-ar fi aflat in administrarea Ministerului Mediului (??!) si ca ar reclama ” un studiu de fezabilitate ” ( ??! ) in ideea de a se incepe “cât mai repede construcţia”(?) . Citind aceste fraze debitate in ton aulic si reproduse fara nici un  comentariu de jurnalistii sfertodocti ( care nici macar slugi sarguincioase nu sunt in stare a fi ),  oricine cunoaste istoria recenta -de dincolo de etichete si legende - ramane inmarmurit si pentru o lamurire macar elementara cateva precizari ar trebui facute .

Despre ” Canalul Bucuresti -Dunare ” , considerat ani de-a randul o “constructie megalomanica ” , absurda si “ceausista “, s-au emis multimi de aiureli  care , la fel ca si in alte cazuri , au condus la concluzia inutilitatii “obiectivului “, lasat , ca urmare , sa se distruga lent ( asa cum se preconizase si in privinta  Casei Poporului pe care , in 1990 , cateva mici secaturi din ” breasla arhitectilor ” ar fi voit s-o acopere cu pamant ) . Unii au pus acest dezinteres oficial in seama unui fost presedinte al tarii care , avand legatura cu domeniul ” Apelor ” , s-ar fi opus “delirului dictatorului ” si care , deci, ar fi avut nevoie de o confirmare istorica in materia sustinerilor lui de ” opozant ” (desi aceasta opinie nu s-a probat pana azi ). Altii , facand pe ” specialistii “, s-au incercat in demonstratii baroce destinate  in a se demonstra caracterul retardat al acestui gen de cale de comunicatie desi era evident ca lumea inainteaza catre solutiile traditionale si ieftine  sau , cum se spune azi , ” ecologice ” . In realitate , cam tot ce s-a invocat pe aceasta tema nu era, pana azi , decat un sir de prostii cu staif , agravate si de o brutalitate de ignoranti doctrinari al caror purism stupid ne-a condus la ceea ce avem acum fara sa intelegem inca  origina si virulenta maladiei . Caci, in realitate , “Canalul ” era efectul unui plan care azi are aproape un secol si fusese macar schitat in teorie in admirabila doctrina indigena de evolutie romaneasca unde scoala de inginerie locala si gandirea economica aflata in conjunctie cu domeniile apropiate ajunsesera la solutii solide si pe termene lungi . Iata , ca sa exemplific , un scurt rezumat de caz , aflat la indemana intr-o cercetare de acum mai bine de un sfert de veac :“Canalul Bucureşti-Mostiştea-Dunăre, într-o variantă, are ca folosinţă de bază irigaţiile, în cadrul marelui sistem Mostiştea. Lungimea căii navigabile este de aprox. 100 km, din care 75 pe Valea Mostiştei şi 25 între Bucureşti şi lacul Cernica. Dar este posibilă şi o altă variantă, pe Valea Belciugatele. De fapt acest canal a comportat numeroase discuţii tehnice încă din prima jumătate a secolului nostru. Prima propunere aparţinea tot inginerului Al. Davidescu, în cadrul proiectului său pentru irigarea Bărăganului; dezvoltă apoi această primă propunere într-o conferinţă ţinută în oct. 1925, printr-o soluţie complexă. Un alt proiect, al ing. D. Leonida, începea printr-un canal industrial deviat din Argeş (la Buda-Mihăileşti) spre Bucureşti. Ing. Caranfil, autorul reuşitei acţiuni de asanare a lacurilor Capitalei, propunea în 1940 un alt traseu pentru acest canal: lacul Cernica, de-a lungul Dîmboviţei pînă la Budeşti şi apoi pe dreapta Argeşului. Un studiu oficial a fost iniţiat în 1951, la nivel de memoriu tehnico-economic. Reluarea problemei poate schimba însă în mod substanţial concluziile acelui rnemoriu, dată fiind evoluţia concepţiilor tehnice şi progresele realizate în mijloacele de execuţie în ultimii 30 de ani.” ( Marcu Botzan :“Apele in istoria poporului roman ” ,1984, pag.325 ).Dar intr-o tara unde ” formatorii de opinie ” sunt noii enciclopedisti de mahala -care isi dau cu parerea despre orice si la orice ora din zi si din noapte in cadrul noilor instrumente de idiotizare in massa care sunt televiziunile- nu uimeste defel vehicularea imaginilor deformate , a prostiilor patente si a violentei agramate . Inutil sa adaug  ca nici macar o umbra de dezbatere publica serioasa in aceasta materie nu s-a facut pana acum desi subiectul era cunoscut iar cei ce aveau cu adevarat perspectiva  cu largime il cunosteau perfect . Unii dintre acestia nici macar nu erau romani si ,deci , nu pot fi invinuiti de inclinatii “nostalgice” , “nationalism ” sau , cu o vorba devenita in gura intelocratiei de doua parale o injurie , “protocronism”. In primavara lui 1997, cand compania ” Casa Lux” a participat la MIPIM , targul universal imobiliar de la Cannes ( unde daca nu participi se cheama ca nu existi in acest domeniu ) , cea mai frecventa intrebare pusa de mandarinii banului nu privea ” dezvoltarile ” sau ” zgarie-norii ” ci ” Canalul ” despre care unul dintre pretendenti avea si reprezentari precise asupra sumelor de cheltuit : “600 de milioane de dolari “  pentru a se incheia totul in datele proiectului initial . Acest mod de a intelege realitatile fara a pune drept stavila nici un fel de prejudecati l-am avut si eu atunci cand, ani de-a randul , am tot scris despre largirea Bucurestilor prin investitie pe picior mare si cu urmari de timp lung , intre altele intr-o carte care , citita azi , pare a contine o multime de profetii : ” De obicei - ziceam pe la inceputul acestui deceniu , cand Bucurestii erau stapaniti , ca si azi , de un delir al jafului - contează potenţialul dacă nu chiar o dezvoltare începută dar întreruptă ori suspendată şi , spre a se înţelege mai bine, voi explica . Dacă prin 1990 despre Canalul Dunăre – Bucureşti opinia curentă era negativă şi , evident, „doctrinară” spre a nu zice de-a dreptul stupidă , a devenit evident, un deceniu mai tîrziu, că acesta deţine „potenţial” şi un viitor ce va fi manifestat, chiar dacă nu ştim astăzi data de „reabilitare”. Dar apare acum noţiunea de regiune „vacanţieră” şi nu doar aceea iniţială de cale de transport ieftin şi nepretenţios, ceea ce modifică, deodată, croiala şi o îmbunătăţeşte. Cu certitudine, deci, cîndva – de nu chiar mai repede decît 2010 – marginile acestui drum lichid se vor putea popula, mai întîi cu timiditate, iar mai apoi cu decizie, adaugand „căsuţe” şi poate chiar proprietăţi mărginaşe, în realitate „case de vacanţă” ce fructifică mediul înconjurător. În Belgia şi Alsacia, ca să nu spun Olanda, canalul navigabil este „autostrada” ce înaintează tangenţial cu tot felul de cătune înrădăcinate ori „vacanţiere” şi, deci, nu-s motive spre a nu închipui şi la noi asemenea desfăşurări ce aparţin evoluţiei naturale şi nu modei perisabile. “( “Romania in anul 2010 “, 2003, pag . 30  ) In toamna lui 2004 , doua dintre cele ” o suta de principii doctrinare pentru Noul Bucuresti ” adunate in micul studiu eretic ” Megapolis valah ” precizau si ele acest deziderat  : “75. „Noul Bucureşti” va integra şi două cursuri de apă, astăzi extra-urbane (Argeş şi Ialomiţa) şi un şir, devenit central, de lacuri ne-exploatate actual. 76. El va trebui să beneficieze şi de aportul economic al Canalului Dunăre-Bucureşti. ” . Acum , in aparenta , totul pare a fi intrat in normal (desi cu o intarziere condamanabila ce insemneaza pierderi de “tempo istoric ” si de bani ) insa, din pacate , impresia cea mai puternica este de noua invarteala de cartel. De obicei acestea se realizeaza prin hotie intelectuala ( ” consultanta “, “studii de pre-fezabilitate ” si , bineinteles , de ” fezabilitate “) pusa in practica atunci cand toate combinatiile si invoielile sunt facute  iar mecanismele formale nu au decat rostul de a pecetlui ceea ce s-a hotarat in spatele usilor inchise . Caci oare din ce motiv apare aici mistificatia grosolana a modificarii destinatiei (din ” canal de irigatie ” in “canal navigabil “, acesta , deci, un trouvaille recent ) cand este de notorietate tocmai navigabilitatea iar pozitia antrepozitelor  , a schelelor portuare si a sistemului de investitii conexe era arhi-cunoscuta de mai bine de doua decenii ? Si, de fapt, ce studii de fezabilitate ar mai trebui facute (corectii, da ) cand planurile exista, mai bine de treisferturi din “obiectiv ” se afla “pe teren ” iar proiectul are , cum se zice, realitate ?

19 Mai 2008 - Un model pentru Bucurestii delirului anti-traditie : “Centrul istoric al Brasovului “

In vreme ce Bucurestii se schimonosesc de la o zi la alta tot mai pronuntat prin asaltul unor haite ignare si incapabile sa inteleaga materialul istoric de unde altii castiga bani multi prin valorificare inteligenta (dar “bani ritmici ” si nu “bani gramada si imediat ” , cum este doctrina aici ) , alte locuri din Romania par a fi mult mai europene prin ideologie , reveland tocmai diferenta si identitatea si, deci, spectacolul orasului reconstituit .
Caracterul ” austriac” al Brasovului , unde trebuie vazute nu atat urmele cat o anumita psihologie de breslas urban si mai apoi de burghezie inlesnita rezemata pe dezvoltarea organica , nu pune in penumbra defel nota de metropola a negustoriei regionale care , istoriceste privind, se observa pretutindeni si da nota impresionanta . Cine ar inainta pedestru din Piata Sfatului catre strazile desfasurate in cautari de simetrii neconsumate integral de-a lungul acesteia si pe langa Biserica Neagra si , mai incolo , catre Scheii post-cneziali , nu se poate sa nu bage de seama multimea de semne de indemnari catre comert , meserii si manufactura ce se presimt la tot pasul deopotriva prin ecou cat si prin viata cotidiana imediata . Caci acestea sunt factori de pulsatie ce se conserva si impun prin ideea insasi de continuitate si intocmire asezata care , confirmand etape anterioare carora le-ar fi de trebuinta sute de pagini de evocari , se conserva in forme ce nu au nici o trasatura de muzeistic .
Traiesti aici in aceeasi realitate paralela ca de extract de timp vechi ca si cum ai fi trait in vremea juzilor si a parcalabilor si pe timpul cand bastioanele si casele de bresle constituiau insasi geografia ireductibila a orasului din epoci nedefinite; caci acestea dau si astazi materia principala de agregare . Un gen de spirit al locului cu patrundere continua si capilara insufleteste totul , de la Casa Hircher , Biserica Neagra si Schei si pana la intinsele sate cu aspect de asezari de auxiliara ce inconjoara din toate partile Urbea de resedinta de tinut .
Universul insusi de cuvinte - care traduc realitati de epica fantasmatica de felul lui Ernst Junger ori Julien Gracq - impresioneaza si parca se concentreaza pana la oul originar al unui poem grifonat prin doar cateva indicii de nucleu: Portile ramase in imaginar ori in memorie , aurarii si curelarii , targul cailor , turnurile albe si negre in misteriosul joc de sah al Timpului impenetrabil , tesatori , postavari , strajeri , patricieni si carturari , oameni de manastire , diaconi si calugarite , donjoane , fortificatii si bastioane.
Iar cand , din cine stie ce insemnari din alte vremuri care nici nu se mai stie daca sunt consemnare ori fictiune , aflam despre cladirile zugravite in culorile cameleonului , ne dam seama ca ne aflam pentru aproape o fractiune de secunda undeva in afara timpului , in locuri de o imaterialitate romanesca unde abia ca spiritul povestii sa se fi organizat in masuri inteligibile .
Caci indiferent de preschimbarile de stiluri care , printr-un soi de anamorfoze cu mecanism secret se petrec din ciclul pietrei medievale in deliciile de ornamente ale rococoului de periferie de imparatii , un ” ceva ” staruitor se mentine - pe deasupra oricaror infatisari inedite ori corectate - prin acel spirit de “comuna ” de Renastere care , daca ar fi cunoscut oriunde exista vointa de a se dezvolta , ar aduce de la sine reperul verificat si , la drept vorbind, ” sectiunea de aur” potrivita pentru asezarile omenesti .

16 Mai 2008 - Se poate calcula nivelul “coruptiei oficiale” din Bucurestiul imobiliar ?

Desi impresia curenta este ca marile combinatii se produc in Bucurestiul imobiliar  prin mecanisme complicate care ar fi cu atat mai dificil de intrevazut cu cat se traduc in valori mai ridicate , totusi realitatea nu -i nici pe departe aceasta , cotele de participatie aflandu-se la vedere daca se cunosc  bine concluziile de manual . Caci , la drept vorbind, pana si hotia reflecta aici “stofa proasta ” a celor ce administreaza invartelile in ciuda amestecului de gulere albe specializate european in circulatie baroca de fonduri ce urmeaza sa intre treptat in eclipsa pana la aparenta lor disparitie .

Iata, de exemplu , “blocurile inalte ” rasarite de cele mai multe ori acolo unde nu isi au rostul si cladite cu o repeziciune care poate spune multe despre ceea ce se petrece in spatele usilor inchise in materie de compunere de dosar si de acuratete de aprobari . Daca vom privi atent cateva din aceste temple ale banului care depasesc cu multe procente aliniamentul cladirilor apropiate , spargand ,deci, ceea ce se cheama “regimul de inaltime ” curent prin crearea , prin precedent , a altei reguli fabricate ad-hoc , vom observa ca surplusul depaseste adesea un sfert din cladire , ba chiar 30 sau chiar 35 % ; acesta este materialul supus ingaduintei sau , cu o formulare birocratica , ” derogarii ” . Iar daca si stapanirea terenului unde se cladeste intra in categoria ” asocierilor ” , “concesiunilor ” ori “atribuirilor “para-legale prin “compensari ” , “schimburi de necesitate ” sau ” redobandiri cu dedicatie ” , totul incepe sa devina clar .

De fapt , schema principala consista in dobandirea construibilitatii pe terenuri ori “bine -asezate ” ,ori extrem de intinse  si unde “pseudo-participatia comunala “ramane un simplu element decorativ cu , insa, o semnificatie oculta . In aceasta materie , calculul de imparteala este chiar si mai evident fiindca atunci cand apare triumfalista solutie  a unei concesiuni de 49 de ani  se intelege de la sine cam ce valoare de piata ar putea avea un “ansamblu” care a dat bani proprietarului timp de o jumatate de secol de exploatare nemiloasa si cat ar mai obtine , intr-un viitor indefinit , o Primarie care , la vremea desnodamantului , ar putea administra un oras radical modificat . Mai mult chiar , la comparatia de sume vehiculate  in vederea constructiei diferentele de valori se observa cu usurinta . Sa zicem ca un “intreprinzator ” ar urma sa inalte in chiar mijlocul Bucurestilor un ansamblu de cam 1-1,2 miliarde de Euro intrebuintand un teren concesionat care, daca s-ar fi cumparat “la pretul pietii ” ar fi condus la cam aceeasi valoare (deci 45-50% din total ) ; dar cum la carte scrie ca nu aduce profit convenabil decat ceea ce se ridica pe un teren cu valoare de nu mai mult de  8-20 % din total , rezulta ca terenul trebuia sa coste , in proportii medii , cam 100 de milioane de Euro pentru o ” dezvoltare” de  un miliard. Ceea ce era de demonstrat .

15 Mai 2008 - Spania: nu mai incape indoiala , este “prabusire de piata imobiliara ” !

Confirmarea necontestabila a realitatilor dezastruoase se produce in Spania pe la jumatatea lui mai 2008 , cand , in fine , ceea ce parea numai un vis urat s-a deslusit intr-o maniera cruda si cu efecte inca imprevizibile . Caci , desi exista supozitia unor concluzii anterioare gresite sau exagerate , proba scaderii cu peste 60 % in materie de tranzactii imobiliare in cel dintai trimestru al anului a confirmat “prabusirea de piata ” profetita de observatorii lucizi . Urmarile apar in lant , reveland scaderi de pret de pana la 20 % si o prognoza de mai bine de 250.000 de locuri de munca eliminate in domeniul constructiilor unde mai mult ca sigur numarul va fi evident mai ridicat atata vreme cat inca si la ei mai sunt angajati cu vorba si cu contract aproximativ sau absent . Acum abia se vehiculeaza cote mai precise care indica o scadere de cam 200.000 de santiere noi ramase inchise in acest an , ceea ce arata cam doua treimi din totalul trimestrului analog din anul precedent . Ca si in alte parti , origina acestor fenomene consta in lipsa de finantare ( adica , in traducere populara : ” nu mai sunt bani ” ) caci deficitul de lichiditati in materie de imobiliar ar putea sa se ridice la multe zeci de miliarde de dolari exprimand modul direct de inraurire al “crizei americane” , care ramane, totusi, o maladie produsa la bancher .

Printr-o miscare de joc de biliard care , in desfasurarile “globaliste” , pare a fi mecanismul ireductibil , dezastrul spaniol va avea ecouri neprevazute pana la noi , producand paradoxal scumpiri in materie de “nou” , desi inca fara un procent ridicat , caci revenirea muncitorilor romani ramasi pe drumuri in Spania va insemna aici salarii mai mari si de buna seama corectii in pretul final ( ajustat pentru a pastra profitul , oricum aproape incredibil , al “dezvoltatorilor din El Dorado “de la Dunarea de Jos si din Carpati ). Sigur este ca astfel de episoade vor aparea ceva mai tarziu si abia atunci cand bejenarii vor avea certitudinea ca ” spaniolul a ramas fara bani “; dar nu atat de tarziu incat sa nu se simta defel .

14 Mai 2008 - Cat se castiga din case in “dezvoltari ” ? 40 % pe an ? 60 % pe an ???

Iesirea creatorilor de cartiere noi din Bucuresti (si, prin aceasta , razboiul pentru orasele importante din provincie ) aduce fenomene nu lipsite de interes si , in destule cazuri , unele situatii paradoxale ce se traduc prin castiguri - cu caracter specific - uimitor de ridicate , care pot , la drept vorbind , sa si alimenteze legende si iluzii de etern robinet deschis . Iata, de pilda , felul cum se intinde Ramnicu Valcea , intre altele si printr-un fel de dezvoltare in etape care , desi nu si-a gasit un nume convenabil ( caci i se zice “cartierul Morilor ” ) exista si are geograficeste o anumita greutate locala .

Pe la inceputul acestui deceniu , pe o coasta de deal in margine de oras dar dincolo de periferie , pe un teren in pante line care fusese pana atunci pasune si se invecina cu largi spinari de maguri usoare unde iarba crestea nestavilita , s-a alcatuit o aliniere de cladiri de mici dimensiuni (de fapt stramte in latime dar inaltate pe etaj ) care apartineau programelor de epoca inventate pentru asa-zisul ANL . Erau niste “case insiruite ” cam in genul celor londoneze din amurgul ottocentesc si , ca si acelea , aveau la origina o cota modesta , de ” locuinte ieftine” , cum se si chemau in Bucurestii interbelici . Pretul lor era , de altminteri , destul de scazut (de cam 27.000 de dolari americani ) dar costurile finale raman si astazi indefinite avand in vedere adaosurile diverse ce apar , prin majorari felurite inerente in astfel de combinatii cu aspect destul de obscur . Fapt este ca astazi o astfel de cladire s-ar vinde usor cu peste 75.000 de Euro (adica peste 100.000 de $ ) , ceea ce arata o crestere de cam 300 % in doar sapte ani si, deci , cam 40 % anual .

Initial solitare , “casutele de stat “(cum le zic unii , in deradere) devenira mai recent simple rude sarace , de cand , pe la inceputul anului trecut , un “promotor de la Bucuresti ” care avusese grija sa cumpere teren ieftin - cand Primaria adusese si gaz natural dar si alimentarea cu apa , canalizarea comunala si reteaua de electricitate pentru primul lot de cladiri subventionate ! - si-a organizat santierul in ideea de a extinde ansamblul cu inca putin peste douazeci de “vile ” ( de fapt -niste cladiri” spate in spate ” , denumite in mod curent de catre mai toata lumea ” duplex”-uri ) . Prin martie 2007 , o astfel de cladire in aspect de structura inchegata pana la acoperis , se putea cumpara cu 65.000 de Euro urmand sa se mai plateasca pas cu pas tot ce privea “casa in terminare ” (de la instalatii si pana la toate finisajele de interior si exterior , cu diferente relativ mari fiindca viitorii proprietari vor fi avut preferinte si gusturi ce nu se potrivesc mereu ). O medie de costuri finale ar fi totusi posibila , conducand la aproximativ 150.000 de Euro pentru achizitie completa , ” les clefs a la main ” . Bizar este , insa, ca , desi loc pentru extinderi de noi cvartale exista si planurile nu-s putine , daca astazi vreunul din cumparatorii de ieri ar vinde in chiar momentul de dinainte de curatenia de dupa lucrari , ar obtine pe loc in jur de 240.000-250.000 de Euro ( cam de trei ori si jumatate mai mult decat a platit initial si cu o sporire de in jur de 2/3 din costul final ) .

Situatia , destul de neobisnuita , arata insa o anumita nervozitate de cumparator nesatisfacut care ar plati cat nu face pentru a se muta imediat si intr-un cartier aflat aproape de constituire , aratand ca amanarile in decizie incep sa se respinga iar “viata in santier quasi-interminabil ” sa nu mai fie inghitita . Dar , oricat de atragatoare , vor continua astfel de castiguri sa se produca ori raman o simpla mitologie , de fapt inca una in lumea romaneasca atat de confuza azi ? Iata o tema ce merita examinata .

13 Mai 2008 -O diversiune sinistra:” Cainii , si nu hotia organizata a Stapanirii , sunt vinovati de dezastrul din Bucuresti “

In modul cel mai bizar cu putinta , si in acest an - si tot in Postul Mare, ca si in 2001 , urmand probabil aceeasi indrumare de tip satanist de atunci - mai multe slugusoare nepricopsite din “ presa de porunceala “ au nascocit iarasi o pseudo-tema desgustatoare prin ticalosie : vasazica , nu hotia sistematica, asaltul organizat de bande de pradatori si prostia incomensurabila a Stapanirii ar fi vinovate de dezastrul Bucurestilor unde domnesc intre cele mai abjecte personaje din istoria acestei tari , ci amaratii de caini fara stapan care s-au trezit pe strazile unde omul lacom si stupid i-a adus faptuind o faradelege. De aceea , ma vad silit sa re-public un fragment din volumul ” Deceniul straniu ” , scris in chiar acele zile cand , acum sapte ani , o creatura caricaturala conducea masacrul inocentilor in felul unui spectru demoniac.

SUFLETUL CASEI

Eseu despre lumea fără totem

În gospodăria tradiţională condusă de calendare şi soroace, a cărei activitate are o precizie matematică, totul este orînduit în ritmuri vechi şi nestrămutate ce s-au încetăţenit prin confirmări ce dau echilibru şi stabilitate. Pînă şi animalele răspund acestei rînduieli neclătinate. Calul şi măgarul transportă omul şi felurite acareturi, ca şi boul, care uneori trage la jug sau la plug. Aceştia sînt „forţa motrice“. Vaca paşte ca să facă lapte, găina produce ouă, porcul se îngraşă ca să fie tăiat, albina culege polen spre a se obţine miere; aceştia sînt „producătorii“. Dar cîinele? Acesta este păzitorul gospodăriei, prestatorul serviciilor de pază, protectorul proprietăţii imobiliare cu întregul ei. În ciobănime, cîinele mînă oi, deci organizează şi îndrumă pe „producători“ dar, mai cu seamă, păzeşte „stîna“, adică, de fapt, „casa“ productivă, fabrica de produse. Loialitatea lui faţă de proprietate este totală iar naraţiunile despre „ciobăneştii“ ce şi-au dat viaţa ca să apere stîna sînt realităţi şi nu poveşti.

De aceea, „casa cu cîine“ denotă, de fapt, proprietate stabilă, viaţă „cu rădăcini“ şi o societate agregată, pe care omul locului o înţelege şi o cultivă spre deosebire de vagabonzii ce merg dintr-un loc în altul pe pămînt sau pe ape.

Dar pentru a-şi defini complet misiunea, cîinele are nevoie de „stăpîn“, deci de un „proprietar“. Spaţiul lui este proprietatea, deţinută cu un drept incontestabil şi în acest loc el se socoteşte legitim, traducînd legitimitatea în toate acţiunile posibile. Păzitor de spaţiu propriu, acesta îşi cunoaşte „limitele“ iar dacă un vecin lacom se apropie de gard cu gîndul de a-l muta mai încolo, stăpînul casei „pune cîinii pe el“. Cîinele ştie nu doar „locul lui“ dar şi locurile înconjurătoare, identificînd cu precizie pe proprietarii acestora pe care, în calitate de vecini, nu-i atacă ci îi întîmpină cu simpatie şi solicitudine. Cine este „nou“, „străin“, „necunoscut“ este supravegheat atent, ca un hoţ potenţial iar dacă bănuiala se întăreşte, este alungat cu atitudini ferme iar, dacă este nevoie, violente. Pentru mai multe proprietăţi imobiliare apropiate, spaţiul comun este spaţiul cîinilor comuni, ce formează un fel de „cordon sa- nitar“ moral, protejînd „clanul“. În absenţa acestora, satul este „deschis“ şi expus, este un „sat fără cîini“. Cîinele simbolizează, deci, gospodăria, de fapt proprietatea imobiliară dar, observaţie capitală, proprietatea definită şi locuită. El trăieşte cu două principii definitive: „loc“, deci „proprietate“, şi „om“, deci „stăpîn“. Orice modificare esenţială suferită de acestea atrage, pentru cîine, sfîrşitul reperelor cunoscute, însoţit, de regulă, de căutarea unor repere noi. Rămas fără „casă“ sau pierzînd stăpînul, el pare că „vagabondează“, dar, în realitate, merge din „locul pierdut“ către „locul dorit“. La scara istoriei umane, aşa s-a clădit America.

Cînd se produce şi se confundă cu un fel de vagabondaj, această conduită arată, de fapt, dezorientarea ori un fel de dorinţă de a se stabiliza în datele constitutive şi de a-şi îndeplini o misiune genetică pe care cîinii nu înţeleg că nu o mai pot duce pînă la capăt în mod tradiţional. Cînd rămîn fără casă sau stăpîn, aceştia devin nişte fiinţe denaturate ce nu au nici o culpă directă dar sînt, fără nici o îndoială, consecinţa unor fenomene sociale şi a unui şir de maladii ce aparţin, întîi de toate, de lumea oamenilor dar, cu precădere, de proprietatea asupra „casei“.

Iată concluzii elementare ce trebuiesc însuşite. În alte părţi, cu siguranţă mai civilizate, aceste situaţii ce angajează societatea şi îi transmit semnale de îmbolnăvire cronică sînt examinate cu responsibilitate şi rezolvate atent. Dar nu şi aici. Căci, evident, şi această temă este tratată în România fără competenţă şi iraţional, în ideea absurdă că, lichidînd efectul, dispare cauza. Din păcate, ignoranţa gălăgioasă nu ajută nici în acest caz la nimic: cauzele rămîn nemodificate, ca şi legendele, create, de regulă, prosteşte.

O astfel de legendă consideră „cîinii vagabonzi“ (ce, în sine, este nu doar o expresie stupidă ci probă de incultură vădită) o realitate specific orăşănească însă această impresie nu este adevărată. Cei ce călătoresc prin ţară mai recent, observă, cînd opresc pe la marginea satelor, cîini hămesiţi de foame care cerşesc, cu speranţă în ochii ce roagă sfîşietor, o bucată de pîine. Cînd nu sînt cîinii sărăcimii de la sate, aceştia sînt cîinii fără stăpîn. Dar există această categorie „la sat“, în fosta civilizaţie tradiţională întemeiată pe proprietate? Există, fără de îndoială acum. De fapt, numeroase gospodării săteşti sînt astăzi nelocuite, unele abandonate şi devin „case fără cîini“. Populaţia bătrînă dispare, tinerii pleacă la oraşe ca o masă nomadă mergînd în căutare de hrană, casele rămîn părăsite şi paznicii casei nu mai au practic ce păzi. Nu am o statistică definitivă dar o estimare – da, şi aceasta spune că mai bine de 10% din gospodăriile săteşti sînt practic „fără stăpîn“, ajungînd semi-abandonate. Cei ce le sînt „proprietari“ au, de fapt, un drept de proprietate formal ori, de-a dreptul, fără conţinut şi o atitudine socială nu doar inerţială ci şi iresponsabilă dacă nu chiar stupidă. Îndeobşte, ceea ce nu se foloseşte nici azi şi, evident, nici mîine – cînd poate se va dărăpăna în totalitate – se vinde, nu „se ţine“ ca să se strice. Acestea reprezintă, de fapt, valori ce ar trebui să circule comercial, avînd în vedere că, de regulă, orice vînzare produce „valori adăugate“ unei proprietăţi şi „mişcă“, economiceşte, ceva. De bună seamă, oricine cumpără – chiar şi pe bani puţini – nu cumpără ca să se afle în treabă ci pentru a folosi, a exploata, „a se bucura de bunul dobîndit“ cum se zicea, pe vremuri, în limba solemnă de act notarial. Dar azi inerţia prostească a „proprietarilor pe hîrtie“ împiedică faptele să se producă normal. Astfel, vreo 20-30 de milioane de dolari „stau“ în case rurale ce se ruinează iar aşezările omeneşti devin organizări lipsite de sens istoric pentru că o adunătură de inşi îşi cultivă – fără a fi pedepsiţi – lenea dobîndită şi o atitudine abisală de neisprăvit.

Şi de ce aceasta? Întîi de toate, din cauza unui fetiş al proprietăţii imobiliare ce se consideră că asigură numai drepturi dar nici un fel de obligaţiuni sociale. Într-o ţară cu populaţie tot mai denaturată ce ar dori să trăiască din salariul obţinut din oficiu dar fără nici o muncă producătoare de efect vizibil, efortul de a întreprinde ceva utilizînd orice proprietate este nul iar proprietatea – inutilă. Explicaţii există, desigur. Este, mai întîi, lipsa de educaţie socială şi un deficit de energie colectivă îndreptată spre obiective realiste, stabile şi desluşite. Consecinţa a cîtorva sute de ani de viaţă istorică fără ţel agregat, ce ar fi trebuit să cuprindă întreaga suflare şi să capete participare gene- rală „de la vlădică pînă la opincă“ se simte azi, cînd nu doar rînduielile suferă stricăciuni poate de nereparat dar şi substanţa rasială se clatină afectînd organismul pînă la celulă. Apoi, un sentiment – ce se generalizează – de „popor asistat“, ce ar prefera să trăiască din pomeni, îngăduinţe şi bacşişuri mici, fără a se înţelege că doar efortul bine canalizat dă vieţii valoare şi stabilitate şi acordă omului demnitate. Într-o lume de cetăţeni rurali, cu o morală arhaică aproape greacă, întemeiată pe o noţiune aproape de ateniana „cetate“, simţul cetăţenesc s-a atrofiat pînă aproape de a deveni cu greu vizibil, dispărînd mîine. Dar întregul social pare iremediabil bolnav căci spiritul de „lasă-mă să te las“ pe care nu îl supără nimeni, este lăsat să se dezvolte şi încurajat printr-o protecţie ce se acordă îndeobşte celor cu handicap, chiar poate fără a se voi aceasta cu adevărat. De fapt, dacă impozitele pe clădiri ar fi corecte, adică evident mai mari, arătînd că o proprietate imobiliară aparţine cui are putinţă de a o deţine, mulţi din proprietarii formali de azi ar vinde, punînd lucrurile în mişcare. Ideea constituită după care „merge şi aşa“ şi care desemnează, în ultimă analiză, un conservatorism de năravuri şi boale şi un filantropism de oploşeală ce împiedică forţele încă sănătoase să se manifeste şi să-şi definească un ţel valid îşi arată încă de azi caracterul disolutiv iar, mîine, dacă persistă, va duce destrămări ce nu se vor mai stăvili.

Lipsesc, în mod vădit, strategiile fără prejudecăţi, doctrinele simple dar aplicate la rece. Astăzi încă, adică atunci cînd încă mai e timp, ar trebui constituită doctrina reîntoarcerii la sat, tradusă în sisteme organizate fiscal, ce ar îngădui şi subvenţiona familiile ce părăsesc oraşele stabilindu-se în mediul rural. Decît un locuitor al semi-cavernelor ce au devenit – prin inactivitate cetăţenească – „blocurile de locuinţe“ de la periferii, mai bine un „ţăran“ sănătos, cu gospodăria lui, cu casa lui şi cu grădina lui, cumpărate adesea cu jumătate din banii obţinuţi prin vînzarea apartamentului „de la oraş“. Aceste sate repopulate vor deveni, mîine cu siguranţă, sate de „case cu cîini“, adică, de fapt, proprietăţi active, vii, salvate de la ruină.

• • •

Dar, de bună seamă, maladiile mortale ale proprietăţii sînt, totuşi, la oraşe. Aici, „croiala“ este de vină, de fapt strategia de dezvoltare urbană imaginată, prin accelerări succesive de ritm, în Vechiul Regim ce s-a grăbit nu să „ardă etapele“ ci să recupereze în ciclu scurt un veac de înapoiere constînd în distanţa de la potenţial la realitate. Dar, din păcate, şi în „Noul Regim“, unde croiala încă nu s-a modificat. Consecinţele acestei patologii urbanistice se văd, între altele şi în prezenţa cîinilor dezrădăcinaţi, mult mai puţini, totuşi, decît se invocă adesea cu cifre alarmiste citate, fără a se produce nici dovezi şi nici o argumentaţie care să stea în picioare. De fapt, istoria clătinată de la mişcările ei enigmatice dar coerente se răzbună din ieri către azi. Prin 1965, acolo unde astăzi este Poşta Titan se aflau case de sat, adică gospodării semi-rurale ce s-au spulberat în vînt; zece ani mai tîrziu, ceea ce astăzi este cartierul Pantelimon era, încă, un lung sat de case de periferie culcate apoi la pămînt de voinţa de a se crea „dormitoare“ pentru foştii ţărani veniţi „la fabrică“ şi care îşi lăsaseră acasă doar părinţii bătrîni sau casa părintească. Aceste exemple sînt, de fapt, „scheme“ ce se regăsesc pretutindeni în oraşul nou, „de blocuri“. „Cîinii caselor de periferie“ din orice cartier „nou“ ce s-a ridicat peste vechi uliţe şi gospodării cu puţ în curte, au ajuns în stradă. Ei sînt, rasial vorbind, „maidanezii“ de azi. Omul „vechi“ sau „nou“, dar isterizat de mitologia „progresului“, i-a adus aici.

Dar, de fapt, ce trebuia făcut? Trebuia gîndit un Bucureşti „de case“ nu de blocuri, un oraş mai întins dar mai sănătos, mai vegetal, mai „ecolo- gic“, evident – un oraş „de proprietari“, „de case cu cîini“. A rezultat un şir de „cutii de chibrituri“ suprapuse, denumite azi – pompos şi americăneşte – „condominiumuri“ adică „de proprietari“ fără conştiinţa proprietăţii, pentru care „e al lui“ doar ceea ce înseamnă „aparatul propriu de dormit şi de mîncat“. Din păcate, pînă la un alt Bucureşti, înălţat cu o strategie sănătoasă, nu se clarifică nici măcar ce este de clarificat căci lipseşte nu numai priceperea dar şi buna-credinţă, înlocuite de o gălăgie impertinentă şi bolnăvicioasă. Totul pare aici „neisprăvit“. În ţările civilizate, unde cîte un demnitar schimonosit de furie nu răcneşte la cetăţeni decît ştiind că a doua zi dispare din politică, astfel de situaţii sînt tratate „cu cap“ şi cu competenţă, prin dezbatere publică largă, de specialişti diverşi, nu doar de „cei zece arhitecţi înţelepţi“ (?!).

Iată idei:

Dacă tot s-a emis „legea cadastrului“ (care, de fapt, nu a îmbogăţit decît şapte – opt sute de funcţionari de primărie şi vreo cîteva mii de practicanţi, fără răspundere, ai acestei meserii) atunci „blocurile“ trebuie să-şi „definească“ proprietatea comună, limitele „condoniumului“ iar, odată rezultată aceasta, să se poată grăniţui terenul spre a se utiliza drept parc privat, cu alei proprii, chioşc şi toate cele ce sînt de trebuinţă. Evident, aceasta fără a se aştepta cu lunile la uşile cîte unui funcţionar de primărie, pentru „a se da“ (de parcă se dă pe degeaba!) „autorizaţia de construire“. Bineînţeles că ar trebui, în aceste cazuri noi şi „occidentale“, altfel de „administraţii de bloc“ iar nu cote- riile de azi, cu mulţimea lor de „preşedinţi“, vicepreşedinţi şi administratori necalificaţi, în general pensionari frustaţi şi apucători. O altă doctrină de administraţie orăşenească şi, de bună seamă, o altă gîndire cetăţenească şi o filozofie socială realistă. Totul începe şi se termină, de fapt, cu noţiunea de proprietate dar, de fapt, cu tratamentul ei care, de va rămînea un simplu fetiş propagandistic – fără a se înţelege că este, înainte de toate, obligaţie socială şi nu drept garantat la infinit contra oricărei stricăciuni – va ţine în loc o lume ce are trebuinţă de conţinuturi iar nu de etichete. Sînt intelectuali (arareori şi ziarişti care mai şi observă şi gîndesc şi nu înregistrează mecanic doar ce aud pe la conferinţele de presă) care deplîng aspectul mizerabil al Bucureştilor, cu case vechi ce exhibă faţade dezgolite pînă la cărămidă şi murdărite de adaosuri de depuneri istorice. Dar nimeni nu dă soluţii, deşi ele sînt. În unele „ţări civilizate“ – dar cu adevărat civilizate, de vreme ce formulează corect interesul general – proprietarii de clădiri sînt obligaţi periodic, la trei sau la cinci ani odată, să-şi renoveze exteriorul fiind, în caz contrar, amendaţi usturător. Aceasta face oraşul curat, aspectuos şi creează responsabilitate faţă de proprietate; bineînţeles, face să circule banii, să se „ceară“ materiale şi să se plătească „mînă de lucru“. Dar aici nici nu poate fi vorba măcar despre aşa ceva. Eşti proprietar şi punctum!

Din păcate, şi pe această temă sîntem rămaşi la faza fascinaţiei vorbelor. În alte părţi, este proprietar cine îşi permite să fie proprietar şi îşi poate achita obligaţiile de proprietar; sînt ţări unde moştenirea se însoţeşte de taxe considerabile, pentru a simţi că vei deveni proprietar şi, desigur, există persoane ce deliberează cu seriozitate înainte să accepte o succesiune ce conţine componentă imobiliară căci, poate, „nu o va putea duce“. Astăzi, la noi s-au redobîndit averi însumate în valoare de miliarde de dolari dar nu s-a achitat un leu în chip de taxă de succesiune după antecesorii de care „noii stăpîni“ auziseră vag ori, adesea, nici măcar atît. A pretinde să se coaguleze proprietăţi în sine, ca şi sentimentul proprietăţii în forma „casei păzite de cîine“, cînd, de fapt, ce se redobîndeşte se goleşte de chiriaşi ca să se vîndă repede iar redobînditorii să plece înapoi „în America“ este, prin urmare, absurd, idealist şi, în cele din urmă, ridicol.

De fapt, „proprietate“ însemnează muncă depusă în valori vizibile şi acumulate constant şi calculat, prin conştiinţa adaosului de ban rezultat din efort nu pur şi simplu din noroc; înseamnă societate agregată de valori nu doar băneşti ci mai întîi de toate morale, cu educaţie îngrijită şi simţ istoric ce comunică experienţe fundamentale şi poveţe de la vîrstnic la copil. Noi, în acest Romanistan, facem spume la gură că „maidanezii“ îi muşcă pe copii dar nu ne întrebăm dacă aceşti copii ştiu ce este o vacă, o cireaşă crescută în pom ori un căţel. Copii crescuţi în sălbăticia cartierelor de blocuri, pe asfaltul prin care rareori pătrunde cîte un fir de iarbă şi lîngă foste parcuri unde „redobînditorii“ vor vinde teren pentru vile cu ziduri înalte şi groase ca de cazemată. Copii care, evident, dau cu piciorul într-un căţel necăjit de pe stradă, aşa, ca să se distreze, ca „băieţii de cartier“. Şi aceasta, într-o ţară ce îşi zice „creştină“ dar al cărei copilăret poate o fi capabil să articuleze „Rugăciunea domnească“ dar nu şi-a însuşit ideea, ireductibilă, după care toate cele ce sînt, sînt de la Dumnezeu.

„Maidanezi“! Iată o mostră de cinism. Adică, într-un plan subţire, „ăia“ de pe maidan. Dar cine dacă nu omul a făcut maidane acolo unde au fost case, grădini, proprietăţi? De fapt, cîinele îşi caută „locul“ pierdut, stăpînul plecat la „condominium“ şi nu înţelege de ce i-a dat Dumnezeu o misiune ce nu se poate îndeplini pentru că lumea oamenilor – o lume de stăpîni neisprăviţi – este bolnavă.

„Maidanezi!“ Adică „ăi“ fără rasă, fără pedigree, prostimea, „ăia“ ai nimănui, cum s-ar zice alde Vasile, Gheorghe şi Ion, buni de tăiat şi de făcut făină la abator. Aceasta exemplifică, de fapt, expresia unei ideologii de neo-ciocoi complexat, după care este de preferat un „Porfirogenet“ de familie, dar idiot, în locul unui Ion de la ţară dar genial. Eu, ca neam de boieri, detest acest mod de a gîndi şi voi prefera întotdeauna privirea loială a „maidanezilor“ în căutare de stăpîn faţă de gargara impertinentă a cîte unui pseudo-urmaş bizantin sprijinit pompos în măciulia de argint de la baston.

aprilie 2001

12 Mai 2008 - RADIOGRAFIA JAFULUI: Ministerul Culturii de-clasifica monumente istorice in scopul de a fi lichidate “legal “

Tehnica aplicata in domeniul strict imobiliar- inventata de un ministru al Justitiei de dinainte de anul 2000 ,  care ne-a procopsit cu multe metode de invarteala oficializata - se reflecta in distrugerile de patrimoniu printr-o  schema intrucatva analogica. Aici nu se mai ” scot” terenuri din domeniul public al Statului pentru a se include in domeniul privat ( in scopul de a se vinde de indata , asa cum preconizase intelectualul istet si instarit ) , aici se ” declasifica ” obiective aflate in catastiful de monumente istorice (unde , insa, domneste o debandada facuta expres, in scopul de a se pierde urma oricarei masinatiuni daca , in contra curentului , s-ar interesa “cineva “) . Apoi, odata ” declasificate ” , astfel de cladiri isi pierd si bruma de protectie ce o cunosteau anterior (care , oricat de firava sa fi fost -si este !- exista )  si se afla in bataia vanturilor ; ori, mai direct spus , a buldozerelor pornite de investitorii strategici veniti din insule exotice cu nume baroce , locuite numai de cateva mii de aborigeni insa de numeroase banci in forma ” cutiei postale ” .

Din pacate , nici una din initiativele cetatenesti care se constituie ca reactie la distrugerile sistematice puse la cale de Stapanire nu a ajuns inca la momentul atitudinii de massa.Dar vor ajunge nu peste mult timp . Vremea reluarii in posesie a memoriei si a traditiei nu mai poate intarzia mult . Astazi, Romania este caracterizata de scandaluri dupa scandaluri  si nici un efect evident. Insa deznodamantul nu este departe iar germenii pieirii stau in chiar iresponsabilitatea trufasa a celor ce nu mai au limita. Rand pe rand, cad copacii tarii si se strica locurile ; se prabusesc cladiri ce constituie identitatea asezarilor noastre omenesti ; se ascund si se distrug cu vointa carti, insemne si documente ce ne atesta vechimea si staruinta in geografia proprie ; se schimonoseste insasi viata noastra istorica si morala care , odata preschimbata in forme necontinutistice , ar urma sa ne aduca intr-o sclavie de fiinte fara gand, fara memorie si fara parinti. Astfel de planuri nu sunt recente dar insasi reaua lor continuitate ce nu s-a incheiat istoriceste decat in derizoriu ne arata ca nici acum nu vor triumfa. Daca nu noi -desi noi va trebui sa o facem - atunci altii, care cred in ” diferentiere” si ” identitate” ii vor zvarli pe nesabuitii facatori de rele in toate cele patru zari , ca o pleava in vant, definitiv nefolositoare.

9 Mai 2008 - O categorie putin cunoscuta de invarteala:”declararea pretului mai mare “

In psihoza creata de jurnalisti si autoritati in materie de “frauda imobiliara” intotdeauna se evoca declaratia catre notar a unui pret mai scazut al tranzactiei decat cel platit insa , in chip bizar , sunt evitate cu grija situatiile unde “pretul oficial” este simtitor mai ridicat decat cel primit de catre cumparator . Aceasta aparenta curiozitate (caci , vorba unuia , “cine este este nebun sa dea mai mult din banii lui ?”) nu-i totusi atat de putin raspandita si se manifesta atunci cand cine cumpara plateste din ” banii numanui ” (si ,poate , urmand adagiul din batrani , isi face parte si el , caci asa procedeaza cine imparte ) . Un recensamant al acestei categorii de vanzari nu s-a facut niciodata insa materialul nu lipseste daca se va incerca vreodata cineva in acest domeniu spre a se lamuri asupra realitatilor din spatele usilor inchise .

Unele din acestea au vizibilitate si detaliile circula , fiind la indemana , lipsind numai colectarea lor si analiza .Cea mai recenta priveste un asa-numit “adapost pentru cainii fara stapan ” care ar fi fost planuit de stapanii Bucurestilor sa se ridice in afara de oras iar platile depasesc imaginatia medie prin valori . Caci dupa invartelile inca neelucidate din primavara lui 2001, iata ca altele , in aceeasi materie , se produc acum , la spartul targului , pe seama bietelor vietati ale lui Dumnezeu fiindca “invarteala “desgustatoare insemneaza a cumpara cu un milion si jumatate de Euro un teren de un hectar si cu doua hale arhaice care ar face cel mult jumatate din cat s-a platit. In Mihailesti , pretul cel mai ridicat pentru un metru patrat la soseaua principala avand si deshidere suficienta pentru a se construi extins nu-i decat 42-48 de Euro la tranzactie iar doua hale noi nu ar duce la mai mult de 250.000 de Euro fiecare . Asadar , daca s-ar fi cladit un complex incheiat ieri , avand pereti metalici , dotari si retele ” la zi ” , nu s-ar fi cheltuit decat cu putin peste 900.000 ceea ce insa nu se poate aplica aici , unde terenul se intinde “in sat” si la margine de camp iar ce inca mai sta in picioare drept constructie are o vechime de cateva zeci de ani si , bineinteles, conservarea pe masura .

8 Mai 2008 - Occident :” Bancile mari ” nu mai sunt atat de mari fiindca ” Pestele mare inghite pestele mijlociu “

Ca si cum sirurile de fraude produse de functionari , instabilitatea in materie de resurse si concurenta in evolutie salbatica nu ar fi fost de ajuns, ” criza subprimelor ” americane a adus inca o tema ingrijoratoare pentru bancile de pretutindeni care a si costat capul pe cateva care au sfarsit prin a fi absorbite dupa principiul darwinist al pestelui mare care inghite pe cel mijlociu (caci “peste mic ” nu mai exista demult in acest domeniu oligocratic ) .
Unele din aceste fuziuni disperate se cunosc iar altele inca sunt dosar de negociere si mai mult ca sigur ca vor aparea curand , cand o alta solutie realista se va dovedi de negasit .
La un examen sumar asupra acestei geografii de tertiar unde cam totul se misca in vederea unei reorganizari care , aici, este stapanita de un plan intern , ideea conspiratiei incepe sa-si faca loc mai cu seama ca efectele nu sunt nicidecum in ordinea inhibitiei isteriei consumiste ci mai degraba in sensul concentrarilor de putere si de bani in maini din ce in ce mai putine care astfel formuleaza un adevarat monopol.Astazi , deci, nu mai este suficient sa fii ” mare”, adica sa ai o greutate evidenta pe orice tip de piete , pentru a sta la adopost de atacuri si manevre nesigure  ci trebuie sa fii”cel mai mare” sau inclus intr-un club ” exclusivist” (vorba proasta si inconstineta a ziaristilor de vipuri de pe Dambovita ) pentru a mai spera in oarecare liniste pentru un interval oarecare dar nu pe vecie .

Si fiindca este vremea rapoartelor de trimestru , dupa ce se formulasera rapoartele de an , cateva noutati nu doar ca intaresc ipotezele recente dar exemplifica fenomene mai putin vizibile ce se dovedesc mai periculoase decat pareau anterior . Scaderile de profit bancar nu sunt putine iar cateva dau un sentiment straniu , de sfarsit de ciclu istoric.

Iata , de pilda, in Italia , unde Unicredit pierde in trei luni recente aproape jumatate din profit (de fapt 44% ) si il scade de la 1,78 la numai 1,01 milliarde de euro . Curios este ca , desi in Europa “creditul ipotecar de risc “(in forma ” sub-primei “) nu se practica , totusi faimoasa banca transalpina a fost obligata la provizioane masive pentru asa-numitele ABS ( “asset backed securities “) care , desi considerate ca fiind lipsite de riscuri , s-a dovedit ca produc uneori consecinte de felul “sub-primei ” americane .

Si in Germania sunt banci care nu se simt prea bine desi au notorietate si stabilitate nemteasca . Postbank, de pilda, incheie trimestrul intai cu o pierdere neasteptata, de aproape 20 % , desi are marime si este o filiala cu prestigiu a lui Deutsche Post iar “Posta” se stie ca in Occident e un fel de expresie simbolica a Statului , nu precum in Romania unde stapanirea umbla s-o privatizeze . Profitul e redus la 116 milioane de euro iar diminuarea de active ajunge la 174 milioane ceea ce indica o cota de alarma si in aceasta situatie planul initial de profit imposabil de 1,1-1,2 miliarde de Euro anual incepe sa se clatine .

Pentru unii aceste stiri sunt mai mult ca sigur neinsemnate fiindca sentimentul celui ce priveste numai pe strada lui este aproape intotdeauna acela de calm neamenintat desi furtuna se apropie ; dar , in fond, atunci cand noi nu mai avem nici o banca romaneasca (afara, poate , de CEC ) ci numai ” subsidiare ” a caror sanatate depinde de stapanul de aiurea nici la noi nu poate fi pace si concordie iar procesele ce aduc primejdia vor aparea ” fara frontiere ” , precum massele de nori ce aduc vijelie , furtuna si inghet .

7 Mai 2008 - ” Lectia Printului de Wales “este inutila in fata stapanilor surzi ai Bucurestilor

Pe la inceputul lui Mai 2008 , mai multe reportaje scurte de televiziune si cateva ziare care mai si scriu despre ce are insemnatate si nu doar despre ce au mai facut Cutarita , acolitii si tiitoarea , au descris succint o calatorie particulara in Romania a “printului de Wales ” . Scurtimea acestor relatari a fost pusa in seama ” discretiei ” care , de obicei, este solicitata de acesta atunci cand viziteaza neoficial locuri diverse din toata lumea dar materia in sine ar fi putut sa fie o remarcabila ocazie pentru dezvoltari care sa aiba cu adevarat greutate fiindca teme existau ; si nu putine . Numai cateva consemnari sumare au pomenit despre conacul de la Malancrav si despre patru-cinci case sasesti pe care viitorul probabil purtator de coroana le-ar avea ca proprietar in Transilvania si le-a si renovat cu migala in vreme de cativa ani . Macar sa fi fost atat si tot exista “un subiect ” si , fara nici o indoiala , un material remarcabil in a se face disociatii ce puteau sluji unor idei generale utile . Intaia dintre acestea ar fi putut explica motivul achizitiilor facute in regiuni indepartate , precum cele de la noi , iar raspunsul , daca tema ar fi intrata nu pe mana grabita a jurnalistilor ce caracterizeaza noul ” enciclopedism de mahala ” , putea sa ne dea o pilda ce nu se formuleaza la noi caci ar fi inconforma . Fiindca “printul de Wales” nu s-a ocupat de plasament imobiliar ci de revendicarea traditiei saxone din Ardeal , facand nu act de caritate ori ” afacere ” ci o declaratie practica de principii care , daca ar fi aparut la noi , ar fi echivalat cu protectie directa ( insemnand cumparare cu ban de Stat) in nenumaratele ” urme romanesti ” din tarile imprejmuitoare , din regiuni aromane si pana la Cernauti , in Basarabia si Transnistria , in Moravia si chiar la Viena si Budapesta . Dar modelul ofensiv este o iluzie la romani si nu il urmam in folos propriu luand indrumari de acolo unde atitudinea ne justifica desi facem caz de”sincronism” cand acesta convine psihologiei de slugusoara hoata a unei Stapaniri ce ilustreaza culmile depravarii .

Insa aceasta ar fi fost numai inceputul de ” lectie ” pragmatica pe care , daca nu ar fi fost surde si viclene , noile capetenii locale ar fi putut-o invata si de la personaje cu o conformatie mai bine definita decat euro-nomenklatura ce a capatat pe Dambovita o reprezentare de semizeu . Intre temele demne de a fi evocate cateva sunt , fara nici o indoiala , socante si stanjenitoare daca nu chiar scandaloase si , in fond , condamnabile pentru dregatorii romani sfertodocti . Caci iata cum isi incepea “printul de Wales ” o mica dizertatie de acum ceva timp ( prezentata si tradusa de Ion Longin Popescu , admirabil jurnalist de atitudine in folosul traditiei de la noi ) :“As vrea sa impartasesc cu dumneavoastra cateva ganduri despre modul in care construim cladiri noi in locuri vechi . Mai intai, sa recunoastem ca dezvoltarea durabila inseamna constructii care sa dureze cel putin 100 de ani, nu 20 de ani cat dureaza blocurile de sticla. “Insa la Bucuresti regula este tocmai contrariul acestei perspective de bun-simt elementar iar in Romania cei ce vehiculeaza astfel de idei sunt socotiti ” eretici ” si reactionari ( ceea ce nu uimeste de vreme ce stapanii orasului cunosc o gramatica aproximativa si fac apologia inutilitatii staruintei scolare ) . Dar aspectul hotarat ” reactionar ” al conceptiilor Printului de Wales privitoare la orase abia ca incepe sa se dezvaluie fiindca de indata ce s-a vestejit accentul asezat pe ” vechi ” si “traditie ” cade uluitor de clar si cu o precizie de ghilotina :” De aceea, merita sa refolosim si sa dam o noua viata cladirilor vechi. In acelasi timp, sa construim frumos, inspirandu-ne din traditie, chiar daca trebuie sa folosim materiale si tehnici noi. Merita sa intelegem ca o constructie noua trebuie sa respecte cladirile din jurul ei, sa se armonizeze cu design-ul si arhitectura inconjuratoare. Trasaturile distinctive locale trebuie protejate, cladirile vechi trebuie respectate nu numai pentru frumusetea lor, ci si pentru beneficiile de mediu pe care le ofera. Mi-e teama sa nu repetam greselile din anii 60 ai secolului trecut, construind turnuri care sa umbreasca orasele vechi, monumentale. Din ratiuni inacceptabile, se pare ca suntem hotarati sa vandalizam tot ceea ce a mai ramas, cladirile cu dimensiuni la scara umana si cu un caracter unic. Valoarea lor creste pe zi ce trece, si nu avem dreptul sa le desacralizam, sufocandu-le cu turnurile de sticla ale corporatiilor. Incurajand investitorii si corporatiile care construiesc in mijlocul zonelor vechi ale oraselor, nu numai ca distrugem mostenirea lasata de inaintasi, dar ucidem si gasca cu oua de aur a frumusetii acestor orase, care-i atrage atat de puternic pe turisti. Multi cred, in mod eronat, ca singurul mod de a crea eficienta in protejarea mediului este sa construiesti cladiri foarte inalte, dar, dupa parerea mea, a crea poluare vizuala nu este solutia unei mai mari eficiente. Este crucial sa spunem oamenilor, inainte de a fi prea tarziu si de a-i lasa sa fie manipulati de un marketing agresiv, ca eficienta in protectia mediului poate fi obtinuta foarte usor prin tipul traditional de constructii, de patru-cinci etaje. Turnurile ce rasar deja in centrele oraselor nu sunt doar furuncule pe fata unui mult iubit prieten vechi, orasul traditional, ci si o eczema care desfigureaza o priveliste pretioasa si dezmosteneste generatiile viitoare. Vreau sa fiu bine inteles: nu ma opun din principiu cladirilor inalte. Dorinta mea este ca ele sa fie judecate in contextul lor; altfel spus, sa fie amplasate acolo unde le este locul. Adica acolo unde distrugerea cladirilor istorice poate fi evitata. Este un risc enorm sa incercam sa facem din Londra sau Edinburgh “orase mondiale” in sens comercial, deoarece vom ajunge sa le transformam in orase ca oricare altele din lume, le vom discredita statutul si le vom dezonora . Oare nu a sosit timpul sa spunem, cu cuvintele lui William Cowper, ca “inima trebuie sa-i dea o folositoare lectie capului?”

Acestea par a fi scrise azi , intr-un oras unde in loc sa se prezerve traditia , istoria si memoria , se ridica in chip nesabuit (si in contra masuratorii timpului , care nu tine cu talharii ) “blocuri turn ” langa vile cochete de inceput de Novecento , ” zgarie -nori ” in parcuri cu farmec si aer romantic ( in ideea absurda dar emisa cu sfidare de a sluji la ” orientarea cetatenilor ” ) , plantatii de vile in locul plantatiilor de copaci de pana ieri , culcate la pamant cu o furie cu adevarat satanista . Bineinteles ca mai toate propozitiunile par a fi un corectiv hotarat la dezastrul bucurestean si o critica necrutatoare la jaful desfasurat cu sfidare de semidoctii obraznici si de “intelocratii ” ce ii slugaresc in a desavarsi cel mai sinistru masacru urbanistic produs in acesti ani intr-o capitala europeana . Dar , la drept vorbind, acesta este un program curent in societatile asezate , unde nu au drept la cuvant public formulat ca decizie toti neispravitii ce abia silabisesc literele de pe eticheta sticlei de alcool dar in schimb se pricep in a scrie simbolurile ce indica numerele de cont din Insulele Vanuatu.

6 Mai 2008 - Anglia : tendinta de ” recul” se pastreaza ; pana cand ?

Sperantele britanice privind “indiguirea” posibilei crize imobiliare au devenit insa , cu sfarsitul lui aprilie 2008 , ipoteza neconfirmata atunci cand s-a publicat , in fine , “indicele” de piata locala redactat in departamente de analiza cu traditie si notorietate . Concluziile apartin , prin cate un raport independent , atat Bancii “Halifax ” (cu specializare in domeniu si prestanta in examenul statistic ) cat si “Nationwide Building Society ” , organizatie prestigioasa in sistemul local si care publica periodic foaia de temperatura pentru afacerile cu case si terenuri . Ca asemenea bilanturi nu sunt propaganda ,precum cele de la noi dar si din alte parti , o confirma un sir de raportari din chiar primavara trecuta , unde , cu un timp inainte de “oficializarea crizei americane ” , existau incheieri care trebuiau sa ingrijoreze sau macar sa puna pe ganduri in privinta viitorului acestui gen de plasamente.
In mod previzibil (caci in societatile asezate statistica se face , la randul ei , cu minutiozitate si in maniera responsabila ) cele doua documente contin rezultate asemanatoare care confirma observatiile anterioare de pe teren . Astfel , pretul imobiliarului a scazut ca medie in aprilie cu -1,3 % fata de martie (cand se inregistrase deja o scadere lunara de 2,5 %) iar procentul de pierdere anual se apropie de 1 % (ceea ce nu pare mult insa reprezinta un simptom ) desi ” Halifax ” emite ca prognoza un recul de 5 % pentru acest an .In valori banesti , “pretul mediu” englez ajunge la aproape 190.000 de lire sterline (adica la mai mult de 240.000 Euro ) .
Cateva concluzii sunt necesare . “Regatul Unit” se alatura Spaniei in categoria “bolnavilor declarati ” dar nimeni nu poate anticipa azi daca “incetinirea “prevazuta se va produce brutal sau prin corectii desi nadejdea “aterizarii lente” inca mai exista si e foarte probabila , asa cum e de crezut ca va aparea si in alte parti .Efortul conjugat al ” vanzatorilor de bani ” , desi considerabil , are efect si inca e capabil sa retina urmarile europene- adesea imprevizibile -ale ” valului american ” . In fine , si in acest caz procentul marunt mensual pare linistitor desi extinderea lui la intervalul anual ingrijoreaza si fenomenul poate ascunde o maladie si mai grava care nu trebuie privita neglijent si triumfalist .

Bineinteles ca , atunci cand apar astfel de constatari ce arata o “tendinta”, multi se intreaba daca viitorul “va suna bine” sau dimpotriva , ar putea sa complice procesele inca indefinite pentru termenele lungi . In aceasta materie , este , totusi , probabil ca presiunea celor dornici de locuinta (caci Anglia cunoaste o criza de oferta cu caracter cronic , foarte asemanatoare in esenta -desi la alte proportii -cu aceea din Romania ) nu va ingadui “prabusiri ” iar piata ,desi in scadere , va ramane in continuare asa cum este , adica “foarte scumpa ” .

5 Mai 2008 - “Bucurestii : o vietate handicapata de hotie avand numai un sfert de plaman “

Un interviu aparut in ” Wall-Street ” on-line despre dezastrul contemporan al Bucurestilor ,care , in loc sa devina cea mai importanta capitala din Europa de Est , se scufunda zilnic - si din ce in ce mai mult - in mizerie , “modernism ” stupid si planificari aberante :

Bucurestii-o-vietate-handicapata-de-hotie-avand-numai-un- sfert - de - plaman ” Daca vorbim punctual, nici macar in Turcia nu exista mall-uri in mijlocul orasului, caci ‘Galleries La Fayette’ din Paris sau ‘El Corte Ingles’ din Barcelona, nu sunt mall-uri, dar la noi sunt, si intentia unora este sa le intinda pana chiar in preajma Ateneului sub privirile prostite ale unei majoritati ce isi pierde vremea cu privitul la televizor”

>>>intreg interviul >> aici

Despre situatia incredibila din acest oras  sufocant  , stapanit de ideologia jafului sistematic si deposedat de memorie de o stapanire iresponsabila - inca 50 de analize incendiare aici >>>>Bucuresti- dezastru sau “megapolis ” ?

“Criza imobiliara ” va atinge si Romania ? o Analize si prognoze recente

Cititorilor nostri le dorim Sarbatori Fericite ! “Monitorul Imobiliar ” apare cu editia viitoare in data de 5 Mai 2008 .

• O SELECTIE DE ANALIZE SI ESEURI UTILE :
• Un interviu in imagini :”Despre bani , “simptomul Bucuresti ” , case si manipulatori de bani”
• Triumfa ” chiria ” in Occident in dauna vanzarilor ?
• In fata fantasmelor imobiliare , Mugur Isarescu scoate sabia ; dar o sabie de lemn
• Chiriile sunt imense fiindca Bucurestiul este deja “istanbulizat ”
• ” Sindromul Soparlei “-Sudul Frantei ocupat de englezi
  
• Spania : dezastru imobiliar anuntat
• - POTOP DE BANI - Cat il costa pe bucurestean “master planul ” municipalitatii ?
• “Scandalul agentiilor imobiliare ticaloase ” a re-aparut ; de ce acum ?
  
• UN INTERVIU IN “WALL -STREET ” ON-LINE :Unii vorbesc despre mine ca despre un personaj excentric, naiv si idealist>>>intreg interviul aici>>>
  
• UN INTERVIU INCENDIAR DESPRE HOTIA DIN BUCURESTI - Bucurestii-o-vietate-handicapata-de-hotie-avand-numai-un- sfert - de - plaman>>>intreg interviul aici >>>
• O “prabusire de piata imobiliara “indiscutabila : “terenurile din camp “
  
• Cat costa ” criza subprimelor ” ?
• Geografiile crizei imobiliare : “centru american” si “valuri europene “
• Inca nedeclarata oficial , recesiunea este constatata ” pe teren” in America-dar este si cea mai importanta criza imobiliara din ultima suta de ani?
• Notar care nu stie romaneste ???
• Noi valuri americane periculoase : “noul ” scade si mai mult
• “Locuinte sociale ” in Franta : saracimea capata case “la Sfantu’Asteapta”
• INTREBARI SI RASPUNSURI . ” Am 100.000 de Euro. Sa cumpar acum un apartament in Bucuresti “?
• INTREBARI SI RASPUNSURI .Ce pot face doi tineri cu castig total de 35 de milioane de lei vechi ?
• “Cartierul Dorobanti ” nu exista !
• Apartamentele se ieftinesc ? Da, prin “smecherie ” .
• Un zambet stramb pentru o fictiune : 10.000 de Euro metrul patrat in ” Dorobanti :
• O intrebare filosofica : “De ce nu merge buy-backul imobiliar in Romania ” ?
• PARADOXURI : “Bucurestii la MIPIM ” - un simptom nelinistitor
  Dezastru pe piata imobiliara din Japonia;explicatiile sunt “locale”
  RADIOGRAFIA JAFULUI - Ce nu se stie despre ” afacerea parcarilor subterane “din Bucuresti
  Iarasi despre ” criza imobiliara” : cine pierde, cine castiga ?
  Terenurile scumpe incep sa alunge investitorii “care nu participa la joc “
  Este ” criza imobiliara ” sau o simpla ” agitatie de presa “?
• 
  

24 Aprilie 2008 - Noi valuri americane periculoase : “noul ” scade si mai mult

Valurile necontrolabile ale crizei americane bat constant in tarmurile locale in loc sa se tempereze, asa cum se nadajduia pana de curand . Un raport din aceste zile  al Ministerului Comertului american anunta cu totul ingrijorator ca in martie volumul de vanzari ” la nou ” a mai scazut cu inca mai mult de 8 % fata de februarie (si cu ceva mai mult de 36 % pe un an ) stabilind ca valori cantitative presupuse in jur de 526.000 de “unitati noi” pana in decembrie  , evident mai scazute fata de 570.000 cat se considerase ca nivel minim de catre finantisti la inceputul anului. Si pretul mediu de vanzare scade continuu ajungand la un recul de peste 13 % pe an , adica la un nivel care e de departe cel mai scazut din ultimii  37 de ani iar indicatorii interni de calcul mediu se afla la un minim istoric pentru 45 de ani recenti , de cand acest gen de analiza  exista.
Aceste noutati de ora recenta confirma ipoteza privind caracterul cu mult mai primejdios al crizei americane care desi a maturat un numar de companii de notorietate si a saracit multimi de datornici , facand sa fluiere vantul prin burse din toata lumea , se intoarce in imobiliar si scufunda si mai mult o piata de antreprenori care se asteptau la un anumit echilibru  ce se va dobandi treptat .
Esenta lor nu este , insa, inteleasa la noi unde , in delirul propagandistic care satanizeaza ” vechiul” (locuinte rele , mizerabiliste , fruct al “comunismului” condamnat de stapanire etc. ), este sacralizat  prosteste ” noul ” in maniera clasica  a Caritasului unde trebuie sa se mentina fluxuri de deponenti pentru a nu se prabusi mecanismul fragil . Dar ceea ce este incredibil este amestecul romanesc de fatarnicie si stupiditate fiindca , desi elementara , ideea ca in epoci de criza financiara ( extinsa in regiuni dintre cele mai diverse  desi origina  se defineste local ) “noul ” sufera cel dintai si e nevoit sa retraga fiindca acesta contine , ca o contributie esentiala , “banii bancilor ” aflate in suferinta si organizarea antreprenorilor care , vorba cuiva , nici ei nu